Acest site a fost realizat în cadrul proiectului cofinanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională, prin Programul Operațional Sectorial "Mediu".
Pentru informații detaliate despre celelalte programe cofinanțate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitați www.fonduri-ue.ro
Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.
 
Lacul Stânca Costești
 
Specii protejate

Acest sit găzduiește efective importante ale unor specii de păsări protejate. Conform datelor avem următoarele categorii:

  • număr de specii din anexa 1 a Directivei Păsări: 21
  • număr de specii periclitate la nivel global: 4
  • Sit desemnat ca IBA conform urmatoarelor criterii elaborate de BirdLife International: C1, C2, C3, C4, C6.

Situl este important in perioada de migrație pentru speciile:

Situl este important pentru populațiile cuibăritoare ale speciilor următoare:

 

Situl este important in perioada de migrație pentru speciile:

 

Acvilă țipătoare mare- Aquila clanga

Habitat: Cuibărește în pădurile din nord- estul Europei, adesea în apropierea lacurilor, râurilor, bălților. Teritoriile de iernare sunt, de obicei terenuri deschise cu pâlcuri de copaci sau cu copaci răsfirați, de preferință în apropierea apelor care nu se îngheață. În pasaj poate să apare oriunde pe teritoriul României.

Distribuție: Specie care nu cuibărește pe teritoriul țării noastre, însă, în număr mic, migrează regulat, mai ales în partea estică și sudică a țării. Există o populație mică, care iernează în fiecare an în Delta Dunării, în apropierea bălților care nu se îngheață.

Populația din România:Nu cuibărește în România, fiind o specie de pasaj peste teritoriul țării. Există o populație de cca 40 exemplare care iernează în fiecare an în Delta Dunării, în apropierea bălților care nu se îngheață.

 

Acvilă de câmp- Aquila heliaca

Habitat: Cuibărește în zone deschise, mai ales de șes, cu pâlcuri de copaci sau copaci solitare. Uneori în păduri mici cu coronament deschis. Are nevoie de suprafețe deschise (pășuni) întinse, cu hrană abundentă (popândăi, păsări) unde vânează. Cuibul este construit pe copac mare sus în coronament, aproape de vârf.

Distribuție: Specie clocitoare foarte rară în țară, fără tentative de cuibărit în ultimele decenii. Apare mai ales în pasaj în Câmpia de Vest și Dobrogea. Indivizi (mai ales păsări tinere) rătăciți pot apăra oriunde pe teritoriul țării noastre.

 

Acvilă țipătoare mică - Aquila pomarina (Brehm 1831) - Lesser Spotted Eagle

Descriere și identificare

Este o specie de acvilă de talie medie, cu aripi late și coadă relativ scurtă. Dimorfismul sexual este puțin accentuat femelele fiind puțin mai mari decât masculii. Adulții au un penaj general maroniu pe tot corpul, cu remige și rectrice mai închise, negricioase. Capul și supraalarele aripilor sunt mai deschise (maroni-crem) decât restul corpului. Are picioare lungi, acoperite cu pene până la baza degetelor ca la toate celelalte specii de acvile. Ciocul este relativ mic de culoare neagră cu ceroma galbenă.

Păsările tinere au aripa mai îngustă, coloritului general al penajului fiind de asemenea maroniu, însă de nuanță mult mai întunecată decât cel al adulților. Pe aripi prezintă șiruri de dungi și stropi albe, date de către vârfurile albe ale penelor de acoperire (supraalare). Între penajul de juvenil și cel adult se pot distinge și penaje de tranziție, caracteristice exemplarelor subadulte, cu pene de generații diferite.

Lungimea corpului este de 55 - 65 cm iar anvergura aripii de 143 - 168 cm. Greutatea corporală este de cca. 1,2 - 1,8 kg.

Habitat

În România preferă pădurile foioase bătrâne din zonele de deal, șes și cele de luncă. Unele perechi urcă și în zona de munte unde cuibăresc în păduri de fag și de molid. În Slovacia majoritatea populației cuibărește pe conifere. Alege pentru cuibărit zone unde se întind pășuni, câmpii umede și zone agricole, suficient de mari pentru procurarea hranei.

Preferă păduri de dimensiuni medii, cuibărind de regulă aproape de lizieră sau în vecinătatea unui poieni. În România cel mai mare efectiv și densitate se găsește în partea de est și sud-est al Transilvaniei.

Distribuție

Este o specie monotipică cu un areal relativ restrâns. Cuibărește doar în partea estică al Europei, Germania, Slovacia, România, Polonia, țările Baltice și unele regiuni din Rusia. Izolat se poate întâlni în peninsula Balcanică, Ungaria și Asia Mică.

Populație

Specie cu areal de distribuție în diminuare. Nu se cunoaște exact efectivul clocitor mondial, o parte al acestuia cuibărind în Rusia. Nu dispunem de informații nici despre populația de dincolo de M-ții Urali. Este mai ușor de evaluat populația după efectivul migrator.

Până nu demult era o specie puțin cunoscută la noi în țară, cu un efectiv apreciat la doar 100 - 200, mai apoi 500 - 1.000 perechi. După un studiu mai detaliat implementat de Asociația Grupul Milvus, în prezent efectivul național este apreciat a fi între 2.800 - 3.000 de perechi. Populația globală este apreciată la 13.000 – 16.600 de perechi, fiind poate puțin subevaluat.

Ecologie și comportament

Este o specie migratoare de distanță lungă. Marea majoritate a păsărilor sosesc la noi în luna aprilie, unele exemplare apar însă în zonele de reproducere încă din martie.

După stabilirea cuplurilor, ambii părinți încep repararea cuibului. Cuibul este instalat pe arbori bătrâni, de regulă lângă trunchi, fiind construit din crengi uscate groase la bază și mai subțiri spre interior. Cuibul este căptușit bogat cu ramuri cu frunze verzi.  Cuibul este de regulă utilizat mai mulți ani la rând. Uneori poate ocupa cuiburile părăsite ale altor specii, precum șorecar comun, uliu porumbar, barză neagră.

Ponta compusă din 2 ouă (rar 1, excepțional 3) este depusă la interval de 1 - 3 zile, de regulă în primele zile ale lunii mai. Clocitul durează 40 - 42 (38 - 45) zile. Din cei doi pui eclozați doar unul poate supraviețui din cauza fenomenului numit „cainismului”, când puiul mai mare îl omoară pe cel mic. Puiul este la început acoperit cu un puf dens de culoare albă; părăsind cuibul după 50 - 57 zile.

Consumă cu precădere rozătoare (șoarecele de câmp) și broaște, ocazional șopârle și puii păsărilor cuibăritoare pe sol (ciocârlii, fâse, presuri). Uneori poate fi semnificativ și procentul insectelor (greieri, cosași). Vânează atât din aer cât și de pe locuri de pândă. În căutarea insectelor umblă foarte mult pe sol, capturând pe acestea din iarbă.

Migrează spre cartierele de iernare în septembrie, exemplare întârziate putând fi observate și în octombrie. Migrează de regulă în stoluri mari de câteva sute de exemplare. Cele mai cunoscute rute de migrație de la noi sunt în Dobrogea, unde în toamna anilor 2002 - 2004 s-au numărat peste 4.300 de ex. Alte căi de migrare se cunosc însă și din interiorul țării cum ar fi Valea Mureșului, Trotușului și Valea Oltului. Părăsește continentul prin Bosfor, înaintându-se spre cartierele de iernare din Africa, la sud de Sahara.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Factorul periclitant cel mai important cu privire la această specie este degradarea habitatelor prin tăierea pădurilor bătrâne și deranjarea permanentă a locurilor de cuibărit. În afara de această problemă a fost identificat pe plan global ca problemă conservațională: împușcarea exemplarelor pe căile de migrație, respectiv mecanizarea agriculturii și schimbările de folosință a terenurilor agricole.

 

Rață roșie (Aythya nyroca) (G+ldenstadt, 1770)

Ferruginous Duck

Descriere și identificare

Are lungimea de 38-42 (din care corpul aproape două treimi), anvergura este de 63-67 cm. Este o rață scufundătoare mică, maro castaniu, burta, subcodalele sunt albe. Partea inferioară a aripii este albă, pe aripa posterioară este o dungă albă subterminală lungă și rară.

Dimorfismul sexual nu este atât de accentuat ca în cazul celorlalte specii de rațe. Masculul se deosebește de femelă prin ochiul galben și culoarea castanie cu nuanță roșie.

Femelele au ochiul maro închis, sunt mai pali la culoare, lipsește nuanța roșiatică, culoarea este maro uniform.

Juvenilii se aseamănă femelelor, dar sunt mai uniforme, de culoare maro închis. Subcodalele sunt alb-murdare uneori cu dungi maro.

Habitat

Este o specie amenințată pe plan global care preferă zone umede cu ape dulci dar ocazional cuibărește și în ape sărăturoase. Preferă apele dulci stătătoare sau încet curgătoare cu vegetație acvatică densă, cum sunt mlaștinile, bălțile, lagunele, lacurile, terenurile inundabile, canale cu adâncime apei între 30-100 de cm. De obicei evită în timpul cuibăritului suprafețele mari de apă fără vegetație.

Se concentrează pe regiunile continentale de șes, în zona temperată fără influențe oceanice sau arctice. Este o specie de rață tipic stepică. Preferă apa puțin adâncă, bogată în vegetație acvatică plutitoare, care este înconjurată de vegetație emergentă densă (stuf, tufe sau arbori mici). Evită râurile, pâraiele, lacurile adânci sau oligotrofe, orice fel de ape deschise. Își construiește cuibul pe vegetația plutitoare sau pe insulele mici din lacuri. Cuibărește deseori și pe eleștee, lacuri artificiale aflate în condiții semi-naturale. Necesită suprafață mai mică de apă deschisă decât celelalte specii de rațe.

Distribuție

Rața roșie este o specie cu distribuție largă dar discontinuă în Europa. Cuibărește în număr mic în aproape toate țările temperate europene. În țara noastră cuibărește în număr mare în Delta Dunării și zonele umede asociate acestora. Pe alocuri cuibărește pe sistemele mari de lacuri cu ecosistemă naturală sau semi-naturală (eleștee, lacuri de acumulare, etc.).

Populație

Rața roșie este periclitată pe plan global, populația cuibăritoare europeană este relativ mică, este estimată la 12 000 – 18 000 de perechi, efectivul lor este în declin puternic. Populații mai mari sunt în Ungaria, România, Croația, Turcia, Azerbaijan. Cei 5500-6500 de perechi cuibăritoare reprezintă aproximativ 35-45% din populația europeană, deci este foarte important pe nivel continental. Din nefericire este în declin puternic.

Ecologie și comportament

Are o dietă variată dominată de materiale vegetale, pe care le procură din înot bălăcind cu ciocul pe suprafața apei, scufundând cu partea anterioară a corpului sau scufundând în totalitate. Se hrănește în apa puțin adâncă (20-70 cm, până 1,6 m) apropiată de mal, bogată în vegetație. Plantele cele mai frecvent mâncate sunt Potamogeton, Carex, Hydrocharis, Chara, Lemna, etc. Uneori prinde pești mici și broscuțe până 3 cm lungime, moluște, anelide, crustacee, insecte (în special libelule), muște etc.

Este o specie mai puțin gregară decât celelalte rațe. În afara perioadei de reproducere este solitar sau în grupuri mici formate din câteva exemplare. Rareori este văzut în cete mari, alcătuite din 100-300 de exemplare. Este monogamă, perechile se formează doar pe durata perioadei de reproducere, de multe ori înaintea sosirii la teritoriul de cuibărit. Unde este comună, deseori cuibărește în colonii mici, uneori împreună cu pescăruși. Este cel mai activ după lăsarea serii și în timpul nopții.

Ca comportament nupțial, rațele roșii își scutură capul orizontal, rareori și vertical, cu coada întinsă pe suprafața apei și penele creștetul ridicate. Cele 8-10 (6-14) ouă sunt depuse la începutul lunii mai în cuibul construit din plante (frunze, iarbă, stuf etc.). Puii eclozează după o perioadă de 25-27 zile, sunt îngrijiți numai de femelă. Devin independenți la vârsta de două luni, prima împerechere are loc la vârsta de un an.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Principalul factor amenințător la adresa speciei este dispariția habitatelor adecvate, precum desecarea zonelor mlăștinoase. Pentru conservarea  populației stabile din România este necesară conservarea habitatelor propice, a ariilor de hrănire, controlarea serioasă a dezvoltărilor infrastructurale și a turismului în apropierea coloniilor de cuibărit și a locurilor  de hrănit, mai ales în Delta Dunării. Unde sunt colonii cuibăritoare al raței roșii, este necesară realizarea unui plan de management, al cărui obiectiv principal este conservarea lopătarului.

 

Ciocănitoare de grădini (Dendrocopos syriacus) (Hemprich & Ehrenberg, 1833)

Syrian woodpecker

Descriere și identificare

Are lungimea de 22-23 cm, anvergura este de 34-39 cm, în mărime și aparență este foarte asemănătoare ciocănitoarei pestrițe mari. Spatele, târtița, creștetul și ceafa sunt negri, scapularele albe formează o pată albă mare. Codalele și remigele sunt negri cu pete albe, care pe aripa deschisă formează trei linii albe. Fruntea, obrajii, tectricele auriculare, pieptul și abdomenul sunt albi murdari, mustața este neagră. Pe partea laterală a gâtului este o pată neagră, care continuă printr-o linie neagră pe părțile laterale a pieptului. Se deosebește de ciocănitoarea pestriță mare prin absența dungii negre de pe laturile gâtului până la ceafă, regiunea anală de culoare roz șters, marcajul pestriț de pe parte laterală a abdomenului respectiv prin penele nazale deschise la culoare.

Masculul adult are o pată roșie pe partea posterioară a creștetului, acesta lipsește la femele. Juvenilii au creștetul complet roșu, striațiile de pe părțile laterale sunt mai dense și se extind și pe piept, unde culoarea albă are de multe ori o nuanță roșiatică.

Habitat

Trăiește în climatul temperat continental, mediteranean și de stepă. Nu este un adevărat specialist de habitate, fiind prezent în păduri, parcuri, ferme, pășuni împădurite sau grădini. Cea mai antropizată specie de ciocănitoare, majoritatea populației cuibărind în grădini sau în apropierea localităților respectiv în habitate secundare cu puternic impact antropic. Evită pădurile întinse și închise, favorizează mai degrabă grupurile de copaci, marginea pădurilor, copacii bătrâni împrăștiați etc.

Distribuție

Este răspândită mai ales pe Peninsula Balcanică, Anatolia și europa centrală. Populații mari sunt în Ungaria, România, Bulgaria, Grecia, Turcia. Specie cu o distribuție largă dar necontinuă în România, în unele zone poate fii considerat chiar comună iar în alte zone accidentală.

Populație

Populația europeană este relativ mare, cuibăresc 530 000- 1 100 000 de perechi pe continent (50-74% a populației mondiale). În multe țări este în creșterea numerică, însă din păcate acesta nu poate contrabalansa declinul din alte țări, astfel în ansamblu numărul lor este în scădere moderată în Europa. Populația din România este apreciat a fi între 24,000 – 32,000 de perechi și este în declin puternic.

Ecologie și comportament

Mănâncă în principal insecte, păianjeni, gândaci mari, dar consumă și multă hrană vegetală. Spre deosebire de celelalte ciocănitori, mănâncă fructe și semințe pe tot parcursul anului, și hrănește și puii cu acestea. Insectele sunt procurate mai ales de pe scoarța copacilor, de pe crengi, pietre sau de pe sol, uneori sunt prinse din zbor. Dieta constă în coleoptere și larvele acestora, prune, nuci, fluturi, omizi, greieri, muște, furnici, viespi, păianjeni, melci, râme, prune, nuci, amigdale, alune, căpșuni, mere, struguri etc.

Este în general solitar, dar poate fi prezent în număr mai mare pe locurile unde hrana este abundentă. În timpul iernii nu este teritorială. La această specie întâlnim monogamie de lungă durată. Uneori se hibridizează cu ciocănitoarea pestriță mare. Mărimea teritoriului este aproximativ 1 km2. Se odihnește în timpul nopții în scorburi. Este teritorial și agresiv în perioada de reproducere, agresiunea poate să apară și toamna în timpul dispersiei juvenililor. În postura amenințătoare adaptată în cazul intrușilor corpul și ciocul sunt ridicate, uneori ciocul este balansat lateral și sus-jos în formă de 8.

Perechile se formează spre sfârșitul iernii, au loc duete „cântate” de parteneri, goane aeriene, de multe ori zboară în cercuri, își balansează capul lateral și vertical, etc. Locația cuibului este aleasă de către mascul. Excavarea scorburii începe în aprilie cu participarea ambelor sexe. Cele 4-7 (3-8) ouă sunt depuse în aprilie sau la începutul lunii mai. Ambele sexe clocesc, incubarea durează 9-14 zile. Puii se dezvoltă în funcție de abundența hranei în 17-25 zile, devin independenți puțin după acesta.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Principalul factor amenințător la adresa ciocănitoarei de grădini este dispariția habitatelor mozaice. În principal din cauza restrângerii metodelor tradiționale de agricultură se schimbă peisajul, dispar fânețele, pășunile cu grupuri de copaci bătrâni, livezile bătrâni etc. Deși ciocănitoarea de grădini este o specie foarte antropizată, extinderea așezărilor umane nu este benefică speciei, fiindcă noile case, complexe comerciale etc. care reprezintă creșterea localităților nu se aseamănă habitatelor antropice preferate de această specie, cum sunt livezile, grădinile. Este foarte importantă conservarea, îmbunătățirea și dezvoltarea ariilor verzi din localități (parcuri, alee, copacii de pe marginea străzilor, grădini etc.). O posibilitate de sprijinire a speciei este montarea scorburilor artificiale, pe care ciocănitoarea le ocupă în lipsa copacilor bătrâni. Este importantă păstrarea și plantarea copacilor de pe marginea drumurilor intravilane și extravilane, deoarece ciocănitoarea de grădini cuibărește deseori pa acești arbori.

Populația din România este una dintre cele mai importante din Europa aflat în declin puternic, astfel conservarea sa este de importanță deosebită. Măsuri eficiente de conservare se pot lua doar pe plan local, pentru îmbunătățirea stării de conservare a speciei este necesară elaborarea și respectarea unui plan de management adecvat al ariilor protejate.

 

 

 

Egretă mică (Egretta garzetta) (Linnaeus, 1766)

Little Egret

Descriere și identificare

Are lungimea de 55-65 cm (din care corpul numai jumătate), anvergura de 88-95 cm. Masculul este un pic mai mare decât femela. Este un stârc mic de culoare albă ca zăpada, cu gâtul și picioarele lungi și subțiri. Ciocul este lung și negru, în afara sezonului de reproducere baza ciocului poate fi gri-verzuie. Are un moț lung format din 2 pene prelungite ale creștetului. În sezonul de împerechere de asemenea se prelungesc câteva pene de pe piept și zona scapulară. Picioarele sunt negri cu degete galbene.

Juvenilii sunt asemănători adulților în afara sezonului de reproducere, sexele sunt asemănătoare.

Habitat

Preferă regiunile de șes sau cele colinare cu climat cald. În Armenia cuibărește și la altitudini de 2000 m. Populează habitate acvatice de apă dulce sau semi-sărată cu adâncimea mică. Trăiește în mlaștini, bălți, lagune, în estuare sau parțial pe terenuri inundabile, terenuri agricole irigate (orez). De multe ori este prezent și în apropierea apelor încet curgătoare (râuri, canale). Favorizează vegetația pelagică, însă își construiește cuibul pe copaci cu frunze căzătoare sau conifere. Are nevoie de mai puțină vegetație densă pentru a se ascunde, decât celelalte specii de stârci.

Tolerează destul de bună prezența omului.

Distribuție

În număr mai mare cuibărește în jumătatea sudică a Europei, lipsește din Scandinavia și unele țări baltice. Populațiile cele mai mari sunt în Spania, Franța, Italia și Azerbaijan. În România este prezent în apropierea bălților, râurilor mai mari, de multe ori și în vecinătatea unor zone umede artificiale (ex. eleștee). Cuibărește în număr semnificativ de-a lungul Dunării și în Delta Dunării, dar are populații mici și în Transilvania respectiv pe Câmpia de Vest.

Populație

Specie cu o distribuție globală imensă cuibărind într-o zonă de aproximativ 10 milioane de km2, cu o populație globală situată între 640.000-3.100.000 de exemplare. Populația din Europa fiind situat între 68-94.000 de perechi nu este unul important pe plan global. Populația din România este de 4.000-5,000 de perechi cu o tendință populațională pozitivă și este concentrat în Delta Dunării.

Ecologie și comportament

Se hrănește cu pești mici, amfibieni, insecte acvatice și terestre și larvele acestora, crustacee, șopârle, râme, mici mamifere, șerpi etc. Egreta mică în timpul hrănirii stă nemișcat de pândă, se deplasează încet prin apă, sau dacă observă ceva, o prinde rapid din fugă. Uneori cu picioarele agită nămolul pentru sperierea broaștelor, peștilor, etc. De multe ori ca și stârcul de cireadă se mișcă printre vaci și se hrănește cu insectele speriate de acestea.

Este gregar sau singuratic pe tot parcursul anului, de multe ori se asociază cu alte specii de stârci, mai ales cu egreta mare. Este o specie monogamă, perechile se formează doar pentru perioada reproducerii. Cuibărește în colonii mici, pe copaci (salcie, arin), deseori asociat cu alte specii de stârci. Cuibul este construit de ambele sexe, distanța minimă între este de 1-2 m, pe un copac pot fi chiar și 10 cuiburi. La începutul sezonului de împerechere masculii singuratici apără mai multe teritorii, și zboară în cercuri mici în jurul acestora atrăgând atenția femelei. După găsirea perechii aleg unul dintre aceste teritorii, pe care ambele sexe îl apără foarte agresiv.

Femela depune 3-5 (rareori 8) ouă, pe care le incubează timp de 22-25 zile. Ambii părinți au grijă de pui. Acestea devin independenți la vârsta de 45-50 zile. Relația dintre juvenili este puternică, stau împreună pentru perioade îndelungate și după părăsirea cuibului, în caz de pericol se apără în mod cooperativ.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Principalul factor amenințător la adresa egretei mici este dispariția habitatelor adecvate, precum desecarea zonelor mlăștinoase. Pentru conservarea  populației stabile din România este necesară conservarea adecvată a ariilor de hrănire, care poate fi realizat cel mai eficient prin dezvoltarea și respectarea unui plan de management favorabil pentru natură și păsări de apă. Este necesară de asemenea protejarea coloniilor de cuibărit, evitarea tăierii arborilor din colonie și din apropierea acestuia, lăsând în pădure o zonă de tampon neatinsă îndeajuns de lată.

 

 

Șoim de iarnă- Falco columbarius

Habitat: Cuibărește în nordul și nord- estul Europei, într-o mulțime de habitate. Se poate întâlni și pe taiga, păduri mlăștinoase, zone deschise cu tufărișuri, țărmuri de mare și chiar și pe insule. Se poate găsi mai ales în regiuni deluroase și montane, până la nivelul fagului și a mesteacănului.

În timpul iernii preferă regiunile deschise cu tufărișuri, stuf sau alt tip de vegetație joasă, de unde își procură hrana.

Distribuție: În România oaspete de iarnă destul de rară, mai ales în zona de șes și cea colinară.

 

 

Codalbul  - Haliaetus albicilla

Este cea mai mare pasăre răpitoare cuibăritoare de la noi din țară. Este monument al naturii. În România cuibărește rar, mai ales în Delta-Dunării și lunca Dunării, pe alocuri și în interiorul țării, în vecinătatea unor lacuri mai mari sau zone mlăștinoase. Cuibărește o pereche la Biharugra, păsările adulte apar și la Cefa. Iarna des poate fi observată la heleștee. Cuibul este de dimensiuni mari, folosit mulți ani la rând de către aceeași pereche. Este construit din crengi groase pe arbori mari. Ponta constă din 1-3 ouă albicioase. Păsările adulte au un colorit general maroniu, cu pene mai închise pe cap, având coada albă de unde i se trage și numele. Păsările tinere au penaj cafeniu închis, având și coada închisă. Codalbul este o pasăre parțial migratoare, adulții fiind mai mult sedentari, exemplarele tinere hoinăresc pe distanțe mai mari. Iarna apar la noi și exemplare nordice.

Consumă în mare parte pește, capturează păsări de baltă, dar acceptă și hoituri.

Specie protejată, de importanță comunitară.

 

 

Acvilă mică - Hieraaetus pennatus

Habitat: Preferă pădurile de foioase cu luminișuiri și poieni, de obicei în regiunile montane mai joase, și deluroase dar și la câmpie. Evită pădurile mari și închise. Se hrănește cu păsări, reptile și mamifere mici.

Distribuție: Este o specie destul de rară, cuibărește mai ales în partea sudică a țării, în Dobrogea, și Banat, dar pe alocuri și în Transilvania în zone colinare înpădurite.

Populația din România: Populația europeană este mică, de numai 4,400-8,900 de perechi. Este stabilă, dar în multe țări (și în România) populația scade îngrijorător. În țara noastră cuibăresc doar 80-120 de perechi.

 

 

Stârc pitic (Ixobrychus minutus) (Linnaeus, 1766)

Little Bittern

Descriere și identificare

Stârcul pitic este cea mai mică specie europeană din familia stârcilor. Lungimea este de 33-38 cm, anvengura de 52-58 cm. Penajul este foarte caracteristic, cu dimorfism sexual moderat. Creștetul și ceafa, partea dorsală a corpului, a cozii și parțial al aripii masculului este negru. Pe aripă este o pată mare deschisă, roz-gălbuie, care de la distanță pare albă. Gâtul, pieptul,  și părțile ventrale sunt  deschise, roz-gălbuie, cu câteva dungi maronii pe piept. Piciorul și degetele sunt verzi.

Femela este similară masculului, doar partea dorsală în loc de negru este maro închis, lipsește nuanța roz din penaj, zonele deschise sunt mai închise și mai maronii, cu mai multe dungi maro decât la mascul.

Juvenilul este asemănător femelei, un pic mai palid, mai șters și deschis la culoare, c dungi maro pe toate părțile corpului.

Habitat

Este o pasăre caracteristică climatului temperat, evită zonele boreale, se extinde însă spre arii tropicale. De obicei îi plac zonele de șes, până la 200 m altitudine, dar poate fi prezent și la altitudini mai mari de 500m. Preferă zonele întinse de stufăriș cu apă dulce sau semi-sărată, cu un nivel scăzut de apă și cu tufișuri/copaci de sălcii sau arin în habitat. Poate fi întâlnit într-o gamă largă de habitate acvatice, de la mlaștini cu apă dulce până la vegetația densă a malurilor lacurilor de acumulare, râuri, pâraie mai mari sau canale. Este prezent de-asemenea în habitate acvatice antropogene, precum excavații, eleștee, lacuri ornamentice din parcuri etc.

Nu necesită suprafețe mari de habitat corespunzător, se poate stabili și în habitate marginale. În timpul migrației sau iernării poate fi întâlnit și în habitate umede fără vegetație densă și înaltă (de exemplu pajiști mlăștinoase), pe litoral, sau în habitate suboptime, departe de corpuri de apă (marginea pădurilor, tufăriș, etc.).

Distribuție

Cuibărește aproape în toate țările europene cu excepția celor nordici, precum Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda. Cele mai importante populații sunt în Ungaria, România și Ucraina.

În România este prezent în apropierea bălților și râurilor de șes în habitate cu stufărișuri  de diferite dimensiuni. Cuibărește în număr mare în Delta Dunării și în habitatele propice în zonele umede de șes dar în număr mai redus și în habitatele propice din zonele colinare.

Populație

Specie cu o distribuție globală imensă, cuibărind într-o zonă de aproximativ 10 milioane de km2, cu o populație puțin cunoscută situată între 82.000-590.000 de exemplare. Populația din Europa fiind situat între 60-120.000 de perechi este important pe plan global. Populația din România este de  8,500-10,000 de perechi și este unul dintre cele mai importante populații pe plan European (cel mai important din UE) și este concentrat (din punct de vedere numeric) în Delta Dunării.

Ecologie și comportament

Se hrănește în principal cu pești, amfibieni și insecte pe care le prinde stând la pândă sau deplasându-se încet prin vegetație. Rareori mănâncă și moluște, crustacee, viermi, păianjeni, păsări mici (pui) sau ouă.

Este mai puțin sensibil la prezența omului, o poate tolera destul de bine dacă are un ascunziș corespunzător. Se deplasează pe sol sau mai des se cațără pe vegetație. Zboară aproape de sol sau suprafața apei. Este activă și ziua și noaptea, dar în principal este cel mai activ în zori și la apus  de soare.

Ca și buhaiul de baltă, și stârcul pitic s ascunde în vegetație în pozitura caracteristică, cu corpul și gâtul întins vertical. În caz de pericol imediat stă într-o poziție defensivă caracteristică, cu gâtul întins în față, ciocul deschis parțial și aripile deschise și apropiate de sol, similar buhaiului de baltă.

Este o specie monogamă, cuibărește în perechi izolate în stuf sau tufișuri. Masculul ocupă teritoriul primăvara târzie, pe care o apără agresiv de ceilalți masculi. Mărimea teritoriilor și densitattea perechilor cuibăritoare variază puternic. Cuibul este construit de mascul. Depune5-6 ouă (rareori 4-9), pe care le incubează timp de 17-19 zile, Ambele sexe au grijă de pui., care devin independenți la vârsta de 25-35 zile.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Principalul factor amenințător la adresa stârcului pitic este dispariția habitatelor adecvate, precum desecarea zonelor mlăștinoase și arderea stufărișurilor. Pentru conservarea populației stabile din România este necesară oprirea arderii stufărișurilor care poate fi realizat cel mai eficient prin campanii educaționale la adresa localnicilor, respectiv prin subvenții oferite de către stat pentru proprietarii sau administratorii habitatelor umede adecvate stârcului pitic, pentru dezvoltarea și respectarea unui plan de management favorabil pentru natură, păsări de apă incluzând și această specie

O altă metodă eficientă de conservare ar fi plantarea tufărișului din specii autohtone la marginea apelor curgătoare sau stătătoare naturale artificiale (de ex. lacuri de acumulare, canale), astfel creând habitatul necesar acestei specii.

 

 

 

Sfrâncioc roșiatic - Lanius collurio (Linnaeus, 1758) - Red-backed Shrike

Descriere și identificare

Are lungimea de 17 cm, anvergura este de 24-27 cm. Este o pasăre cântătoare adaptată secundar la o viață de răpitor. Are ciocul scurt și puternic, cârligat. Coada și aripile sunt relativ lungi.

Masculul adult are pieptul, burta, flancurile și regiunea anală alb-roz. Bărbia și partea inferioară a obrazului sunt albe. Fruntea, creștetul, ceafa și gâtul posterior sunt gri. Ciocul și picioarele sunt negri. Pe obraz se întinde o bandă neagră de la baza ciocului peste ochi până la tectricele auriculare. Spatele și supraalarele sunt roșu-castaniu, remigele sunt negre. Târtița este gri, coada este alb negru, cu două pete albe pe părțile laterale ale bazei.

Părțile inferioare ale femelei adulte sunt albe fără nuanță roz, cu striații transversale fine de culoare maro deschis. Capul este maro-gri deschis, lipsește marcajul capului specific la masculi. Ciocul este negricios, tectricele auriculare sunt maro închis. Spatele este maro uniform, târtița maro gri, coada prezintă același marcaj ca la masculi.

Juvenilii sunt asemănători femelelor. Ciocul lor este mai deschis, dungile transversale de pe piept, abdomen și flancuri sunt mai dense puternice. Spre deosebire de femele, juvenilii au striații transversale maro deschis și pe spate.

Habitat

Trăiește în regiunile cu climat temperat, mediteranean și de stepă, mai ales în zone continentale colinare de șes. Cuibărește în regiuni deschise, terenuri agricole cu tufișuri cu spini (măceș, porumbar, păducel) și în luminișuri. Preferă climatul cald, uscat sau chiar semi-arid, cu multă soare, dar are nevoie și de locuri umbrite. Favorizează câmpiile, fânețele, pășunile plate sau ușor înclinate cu tufe împrăștiate. Poate cuibări și în grădini sau livezi.

Distribuție

Sfrânciocul roșiatic este o specie larg răspândită pe continent, cuibărește în toate țările europene. Cele mai mari populații sunt în Rusia, România, Bulgaria, Spania, Turcia etc. Se distribuie uniform în zonele deluroase cu terenuri agricole mixte cu pășuni și pajiști din Transilvania și Moldova. În Țara Românească este mai rar din lipsa habitatelor corespunzătoare.

Populație

Populația europeană este foarte mare, este estimată la 6,3-13 milioane de perechi. În unele țări numărul lor crește, în altele cade, în ansamblu este în declin moderat.  Populația din România este estimată între 1.380.000 - 2.600.000 de perechi cuibăritoare și este în creștere.

Ecologie și comportament

Se hrănește cu insecte, mai ales cu gândaci, pe care de multe ori le depozitează împunse pe spinii unei tufe. Fiind o pasăre răpitoare din punct de vedere ecologic, se hrănește și cu prade mai mari decât nevertebratele (micromamifere, păsări și reptile). De obicei vânează din pândă, stând pe o tufă sau stâlp, de unde efectuează zboruri scurte pentru a prinde prada. Insectele zburătoare sunt prinse după o scurtă goană aeriană. Dieta constă în greieri, lăcuste, viespi, albine, fluturi, omizi, libelule, furnici, păianjeni, miriapode, râme, moluște, șoareci, guzgani, broaște, păsări (de obicei pui dar și adulți), șopârle, mici șerpi. Aripile și picioarele insectelor de obicei sunt smulse înaintea consumării. Raeori mănâncă și fructe (cireșe, măceș, soc etc.).

Este o specie solitară pe tot parcursul anului, însă rareori se pot forma cete mici. Este teritorială, și pe arealul de iernat. Mărimea teritoriului variază între 0,25-3,4 ha. Fidelitatea față de teritoriul avut în anul anterior depinde de calitatea acestuia, păsările care s-au reprodus cu succes, în anul următor se întorc în același teritoriu.

Masculii cântă de pe marginile teritoriului, mișcându-se permanent, astfel delimitând clar marginile ariei apărate. Când este agitat (din cauza unui mascul rival sau răpitor) își mișcă coada sus-jos și în lateral scoțând sunete tăcănitoare. Rivali sunt atacați și alungați cu zboruri din picaj.

Este monogamă. Femelele sunt atrase de cântecul masculului. În cursul formării perechilor au loc goane aeriene, după care masculul zboară înainte și înapoi într-o linie undulatoare în fața femelei. Locația cuibului este aleasă de femelă, cuibul este construit de ambele sexe ascuns în interiorul tufelor spinoase. Cele 3-7 (-9) ouă sunt depuse în luna mai. Numai femela clocește timp de 14-16 zile. Puii sunt hrăniți de ambii părinți,  la început hrana este procurată numai de mascul. Puii din a doua generație sunt îngrijiți în general doar de femelă. Devin independenți la vârsta de 3-4 săptămâni, dar familia rămâne împreună și după acesta.

Sfrânciocul roșiatic este o pasăre migratoare, iernează în Africa tropicală.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Deși populația sfrânciocului roșiatic din România este în creștere, habitatele preferate de această specie trebuiesc protejate, deoarece sunt habitate diverse, mozaice care susțin o biodiversitate valoroasă. Principalul factor amenințător este dispariția habitatelor mozaice. În principal din cauza restrângerii metodelor tradiționale de agricultură se schimbă peisajul, dispar fânețele, pășunile, livezile bătrâni cu vegetație densă etc. Acest caracter mozaic al peisajului (fânețe cu grupuri de copaci, pășuni cu livezi, teren agricol cu vegetație naturală (tufe)) este esențial pentru ciocârlia de pădure.

Un alt pericol important este dezvoltarea infrastructurală a țării. Datorită extinderii așezărilor umane respectiv dezvoltării în viitor a rețelei de drumuri, peisajul va fi tot mai fragmentat, vor fi tot mai puține locuri izolate.

Măsuri eficiente de conservare se pot lua doar pe plan local, pentru îmbunătățirea stării de conservare a speciei este necesară elaborarea și respectarea unui plan de management adecvat al ariilor protejate.

 

 

Sfrâncioc cu fruntea neagră (Lanius minor) (Gmelin, 1788)

Lesser Grey Shrike

Descriere și identificare

Are lungimea de 20 cm, anvergura este de 32-34,5 cm. Este foarte asemănător cu sfrânciocul mare, dar este cu aproximativ 15% mai mic. Ciocul este relativ mai gros și mai scurt, aripile sunt mai lungi. Sexele sunt asemănătoare.

Pieptul, abdomenul, părțile laterale și regiunea anală ale adultului sunt alb roz. Bărbia și partea inferioară a obrazului sunt albe, ciocul, fruntea și „masca” de pe ochi și tectricele auriculare sunt negri (fruntea sfrânciocului mare este gri). Creștetul, ceafa, gâtul posterior și spatele este gri. Coada și aripa posterioară este neagră, baza albă a remigelor primare formează o dungă lată albă pe aripă, (mai lată, decât la sfrânciocul mare).

Din penajul juvenililor lipsește nuanța roz. Ciocul este maroniu, cu vârful negru. Creștetul și spatele este dungat cu gri negricios, remigele și tectricele au marginile deschise.

Habitat

Trăiește în zonele cu climat temperat, mediteranean, și de stepă. Cuibărește în regiuni deschise cu copaci izolați și tufișuri. Favorizează zonele calde, de șes, dar poate fi prezent și la altitudini până 900 m. De cele mai multe ori îl întâlnim pe terenuri agricole și pășuni, unde cuibărește în grupuri mici de copaci (plop, tei, arin, ulm, nuc etc.), uneori și în plantații de conifere sau în vie, livezi. Favorizează plopii de pe marginea șoselelor, copacii de pe marginea drumurilor de căruțe, poteci. Este esențială prezența stâlpilor și a altor locuri de unde poate veghea împrejurările căutând după hrană. Evită pădurile închise.

Distribuție

Cuibărește în majoritatea țărilor europene cu climat temperat cald. Populații importante sunt în România, Rusia, Turcia. În țara noastră se distribuie uniform în țară datorită faptului, că locul favorit de cuibărit sunt plopii de pe marginea drumurilor, pe care le întâlnim peste tot în țară. Niciunde nu este abundent, preferând zonele de șes mai calde este mai frecvent în Țara Românească și Dobrogea, fiindcă.

Populație

În Europa cuibăresc 0,62 – 1,5 milioane de perechi, specie este în declin în aproape toate țările (inclusiv România). Populația din România este estimată între 364 000 – 857 000 de perechi cuibăritoare, dar foarte probabil acest număr este rezultatul unei supraevaluări semnificative. Populația din țară are importanță deosebită în conservarea speciei.

Ecologie și comportament

Hrana este alcătuite aproape exclusiv din insecte, mai ales din coleoptere. Vânează din pândă, caută după hrană stând la 1-6 m  înălțime pe vârful unei tufe sau de pe un stâlp. Deseori prinde și insectele zburătoare. Dieta include: greieri, lăcuste, ploșnițe, fluturi, omizi, muște, albine, viespi, furnici, gândaci, păianjeni, miriapode etc. Uneori consumă și rozători, șopârle mici, sau fructe (mură, porumbar etc.).

Sfrânciocul cu fruntea neagră este o specie teritorială, cuibăritoare în colonii mici de câteva (2-10) perechi sau rareori solitar. Densitatea speciei variază puternic în funcție de calitatea habitatului, între 3 și 900 cuiburi pe km2.

Perechile se pot forma încă în regiunile de iernat sau în cursul migrației de primăvară. În timpul formării perechilor pot avea conflicte între masculii rivali. În postura de amenințare își mișcă coada pe plan orizontal și vertical, luptele crâncene sunt rare, în majoritatea cazurilor au loc doar lupte demonstrative.

Masculul se apropie de femelă cântând cu capul ridicat, penele umflate, și mișcând și scuturând coada. După acesta de mai multe ori se închină cu coada  deschisă și ridicată în fața femelei, aproape atingând cu ciocul piciorul acesteia. Oferirea hranei ca cadou nupțial este foarte frecvent la această specie. Cuibul est construit de ambele sexe în coroana arborilor. Când cuibărește în colonii, deseori sunt mai multe cuiburi pe aceași copac. Cele 5-6 (3-9) ouă sunt depuse la sfârșitul lunii mai, începutul lui iunie. Incubarea durează 15-16 zile, cu puține excepția numai femela clocește. Puii sunt hrăniți de ambele sexe, dezvoltarea lor durează 16-19 zile, devin independenți la vârsta de aproximativ o lună, după care părăsesc teritoriul părinților (dispersie postjuvenilă).

Iernează în zonele aride ale Africii cu arbori Acacia, și aici prezintă comportament teritorial.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Sfrânciocul cu fruntea neagră este în scădere aproape în toată Europa. Habitatele preferate de această specie trebuiesc protejate, deoarece sunt habitate diverse, mozaice care susțin o biodiversitate valoroasă. Principalul factor amenințător este dispariția habitatelor mozaice. În principal din cauza restrângerii metodelor tradiționale de agricultură se schimbă peisajul, dispar fânețele, pășunile, livezile bătrâni etc. Acest caracter mozaic al peisajului (fânețe cu grupuri de copaci, pășuni cu livezi, teren agricol cu vegetație naturală (grupuri de copaci, tufe)) este esențial pentru sfrânciocul cu fruntea neagră.

Un alt pericol important este dezvoltarea infrastructurală a țării. Datorită extinderii așezărilor umane respectiv dezvoltării în viitor a rețelei de drumuri, peisajul va fi tot mai fragmentat, vor fi tot mai puține locuri izolate. O altă problemă gravă este tăierea copacilor de pe marginea drumurilor, deoarece aici cuibărește majoritatea populației sfrânciocului cu fruntea neagră din România.

Măsuri eficiente de conservare se pot lua doar pe plan local, pentru îmbunătățirea stării de conservare a speciei este necesară oprirea tăierii livezilor bătrâne, a plopilor de pe lângă drumuri etc., respectiv elaborarea și respectarea unui plan de management adecvat al ariilor protejate.

 

 

Ferăstraș mic Mergus albellus (Linnaeus 1758)

Smew

Descriere și identificare

Este un ferăstraș de talie mică, are lungimea de 38-44 cm (corpul are 24-28 cm), anvergura este de 55-69 cm. Are un crestet ridicabil, ciocul e scurt, fruntea este abruptă. Ferăstrașul mic este o pasăre cu un dimorfism sexual accentuat.

Masculul adult are capul alb cu o pată neagră pe lorum și în jurul ochiului. Gâtul este alb, cu un „V” negru la ceafă, care începe deasupra urechilor. Pieptul și burta sunt albe, pe partea laterală a pieptului și în spatele gâtului inferior este un „V” inversat de culoare neagră. Spatele este negru-gri, remigele sunt negre, scapularele, tectricele mici și mijlocii sunt albe, din vârfurile albe ale tectricelor mari negri se formează o dungă albă deasupra remigelor secundare. Astfel partea posterioară a ferăstrașului mic prezintă un marcaj alb-negru caracteristic, contrastant. Coada și codalele sunt gri.

Femela are același mască neagră pe lorum și ochi, dar capul este predominant maro, numai bărbia, gâtul superior și fruntea sunt albe. Gâtul inferior și pieptul sunt gri, burta este albă. Partea dorsală a corpului este gri, pe aripă întâlnim aceeași pete albe, cu excepția scapularelor albe.

Juvenilii sunt asemănători femelelor, se deosebesc de acestea prin penajul mai gri închis, prin lipsa „măștii” negre și a frunții albe.

Habitat

Cuibărește în taigaua nordică în păduri bătrâne și nederanjate în scorburi de copaci (de multe ori în cele făcute de ciocănitoarea neagră), lângă ape curate mici și mijlocii stătătoare sau lin curgătoare. Evită apele repezi. Este prezent în tundra împădurită, în păduri conifere sau cele mixte. Preferă pădurile cu mult material lemnos mort, cu bălți interioare, brațe moarte ale râurilor, zone de inundare

În timpul pasajului și iarna pe bazine de acumulare, lacuri, ocazional în golfuri sau pe pâreie mici. Iernează pe râuri și lacuri adânci până 4-6 m, preferă apa dulce, dar poate fi întâlnită și pe mare. Pescuiește în zonele mai puțin adânci. Indură și condițiile aspre, se deplasează mai la sud doar dacă suprafața apei este total înghețată, în caz contrar pescuiește și sub stratul de gheață.

Distribuție

Ferăstrașul mic cuibărește în Rusia și Scandinavia nordică, cu populații mar în Rusia și Finlanda. În timpul iernării poate fi văzut în toate țările temperate europene, pe lacuri și râuri mai mari. În România este oaspete de iarnă rară cu o distribuție relativ uniformă. Poate fi întâlnită oriunde în țară pe eleștee sau râuri. În număr mai mare iernează pe Dunăre și Olt.

Populație

Populația cuibăritoare europeană este estimată la 5300-8400 de perechi (5-24% a populației globale) și este în declin moderat. Mai mult de 19 000 de exemplare iernează pe continent, în număr mai mare Germania, Olanda, Polonia, România, Serbia și Muntenegru. La noi iernează aproximativ 1400-2600 de exemplare, această populație este în ușoară creștere. Această populație este foarte importantă, fiindcă în majoritatea țărilor europene iernează efective mult mai mici, și populația din Rusia este în declin puternic. Accidental cuibăresc și în țara noastră 0-5 perechi, acest număr este în ușoară creștere.

Ecologie și comportament

În timpul iernii și primăvara devreme mănâncă mai ales pești, uneori insecte, pe care le prinde în timpul scufundărilor. Se scufundă la adâncimi de 1-4 m, uneori stă sub apă peste 45 s. Este pasăre diurnă, se hrănește de obicei în cete mai mici, scufundările sunt sincronizate.  Mărimea peștilor prinse este în general 3-6, până 10 cm, ocazional până 25-29 cm. Mănâncă și insecte acvatice și larvele acestora, crustacee, moluște, polichete marine, broaște și plante acvatice.

Este o pasăre cu monogamie sezonală, gregară în majoritatea anului. În afara perioadei de cuibărit se mișcă în cete mici, rareori până 50 de exemplare. Raporturile între sexe variază în funcție de regiune, sezon sau habitat.

Comportarea agresivă se întâmplă mai ales în timpul curtării comune între masculii rivali. Perechile se formează în timpul iernării și a pasajului de primăvară. Curtarea comună începe la sfârșitul lunii decembrie, își atinge apogeul în februarie, începutul lui martie. De obicei 2-7 masculi se grupează în jurul 1-2 femele. Masculii adoptă o poziție, în care gâtul este arcuit, creștetul este ridicat și înoată în jurul femelei. Uneori masculii se ridică cu corpul anterior din apă, dau din aripă și își scutură capul. Dacă femela se ridică în zbor, masculii de multe ori o urmează, zburând aproape de ea.

Femela depune cele 7-9 (5-11) ouă în scorburile copacilor în mijlocul lunii mai. Sunt rapoarte despre mici colonii de cuibărit. Perioada de incubare durează 26-28 de zile, ouăle se eclozează sincronizat. Masculul părăsește familia înaintea eclozării ouălor. Micuții proaspăt ieșiți din ouă, sar din scorbura aflată la mai multe metri, mama lor le conduce pe apă, unde se hrănesc în principal cu insecte.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Pentru conservarea speciei este necesară protejarea habitatelor unde iernează, a sistemelor de lacuri de acumulare și a eleșteelor, a râurilor. O mare problemă reprezintă atitudinea ostilă a proprietarilor pescăriilor din cauza pierderilor cauzate de către păsările acvatice care se hrănesc cu pești. De obicei aceste pierderi în realitate sunt mult mai mici, decât cele pretinse de proprietari. O măsură  aplicabilă ar fi oferirea de către stat a unor subvenții pentru proprietarii eleșteelor dacă ei respectă un plan de management favorabil pentru păsările acvatice.

 

 

Gaiă neagră (Milvus migrans) (Boddaert 1783)

Black Kite

Descriere și identificare

Gaia neagră este o pasăre răpitoare de mărime medie, cu un colorit în general de maro închis ocazional cu un ton roșiatic (în special în cazul subspeciilor din est sau sud). Are o siluetă puțin similară cu cel a ereților însă se deosebește de aripi mai scurte și de coada puțin scobită. Scobitura cozii este bine vizibil doar când coada este închisă. Coloritul capului este mai deschis față de coloritul corpului, având o culoare de gri închis cu striații longitudinale închise. În zbor de la distanță pasărea pare de o culoare închisă omogenă, la distanțe mai mici se distinge „palma” de o culoare mai deschisă în partea inferioară a aripii.

Habitat

Fiind o specie oportunistă-cosmopolită, cuibărește într-o varietate de habitate de la semi-deșert până la pădurile întinse. În România perechile existente cuibăresc în principal în păduri de galerii sau păduri umede din împrejurimile unor zone umede.

Distribuție

O specie foarte răspândită pe plan global, cuibărind în toată Eurasia inclusiv pe sub-continentul Indian, în Africa, în Oceania respectiv Australia. Răspândirea speciei în România este foarte redusă, ultimele perechi cuibăritoare cunoscute ocupând habitate în zone umede din Vestul țării, dea lungul Dunării respectiv în Delta Dunării.

Populație

Populație mondială: 1.000.000 – 6.000.000 perechi

Populația Europeană: 64.000 – 100.000 perechi

Populația din România: 120 – 160 perechi

La începutul secolului XX. specia încă a fost caracterizată ca o specie clocitoare foarte comună în România. Cifrele oficiale publicate recent arată foarte bine că în ultimul secol populația sa diminuat semnificativ.

Pe baza celor mai recente evaluări, populația din România este probabil foarte supraapreciat, probabil numărul perechilor cuibăritoare ne-fiind mai mare de 20-30 de perechi.

Ecologie și comportament

Gaia neagră este o specie care în România trăiește izolat, perechile apărând un teritoriu de dimensiuni semnificative față de alte perechi și în multe cazuri chiar și față de alte specii de răpitoare diurne. În unele zone tropicale specia poate cuibării și în colonii răzlețe. Cuibul este construit pe copaci înalți (în România toate cuiburile de care avem cunoștință au fost localizate pe copaci foioase bătrâne) din crengi mai subțiri și este folosit timp de mai mulți ani. Specia are obiceiul caracteristic de a acumula diferite materiale de construit „ne-convenționale” în cuib ca diferite deșeuri, bucăți de haine, sârme, etc.

Perioada de cuibărire începe în luna Aprilie fiind anticipat de zborul nupțial spectaculos a păsărilor. Femela depune de regulă 2-3 ouă la intervale de câte două zile, și începe incubația cu depunerea primei ouă. Incubația este făcută aproape exclusiv de femelă. De obicei femela hrănește puii, în marea majoritate a perioadei de cuibărit hrana fiind procurată și transportată la cuib, exclusiv de mascul. Puii încep să zboare la vârsta de aproximativ 6-7 săptămâni, petrecând încă câteva săptămâni cu adulți.

Specia folosește un șir întreg de surse trofice de la deșeuri și rămășițe menajere și hoituri până la mamifere mici. Hrana preponderentă depinde de sursele trofice.

Este o specie migratoare de distanță lungă. Populațiile din Europa iernează în Africa la sud de Sahara. Migrația de toamnă în România se concentrează în principal pe luna Septembrie, însă migrația propriu zisă ține de la sfârșitul lunii August până la începutul lunii Noiembrie.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Numărul perechilor cuibăritoare din România a scăzut drastic în anii ’50-’60, ca rezultat a campaniilor de combatere a dăunătorilor prin otrăvire. Populația din România nu și-a revenit în ultimele decenii, fiind poate cea mai afectată specie pe termen lung din această pricină. Pe moment factorul periclitant cel mai important cu privire la această specie este degradarea habitatelor prin tăierea pădurilor bătrâne și deranjarea permanentă a locurilor de cuibărit. Însă fiind o specie foarte rară în țară populația este foarte fragilă și sensibilă la orice impact negativ ocazional.

 

 

Uliganul pescar - Pandion haliaetus

Cuibărește în mai toate continentele lumii, în vecinătatea apelor (lacuri, mlaștini, râuri, coaste marine). La noi nu este o pasăre cuibăritoare, dar apare cu regularitate în perioada migrației. Întotdeauna îl întâlnim în vecinătatea apelor, astfel apare și în jurul heleșteelor de la Cefa. Are un colorit maroniu pe deasupra și alb pe partea inferioară. Are capul alb, cu o dungă închisă pe față. Se hrănește cu pește pentru care plonjează în apă din aer. De multe ori intră în apă cu tot corpul, după care ridică peștele din apă.

Specie protejată, de importanță comunitară.

 

 

 

Viespar - Pernis apivorus (Linnaeus, 1758) - Honey Buzzard

Descriere și identificare

Viesparul este o specie răpitoare de talia șorecarului comun, dar are aripi mai lungi, mai late și coada mai lungă. Există variații mari în ceea ce privește coloritul la această specie, pot fi observate exemplare aproape albe până la cafeniu închis. În zbor, viesparul își ține aripa în jos și nu în sus ca șorecarul comun, acesta fiind una dintre cele mai importante chei de determinare.

Masculul adult are remigele primare negre doar la vârf și mai puține dungi pe remige decât femelele. In zbor se vede o bandă terminală din sus în aripă și coadă. Capul este de culoare gri în precădere, dar unele exemplare pot avea colorit gri și în spate și coadă. Femelele adulte au colorit mai maroniu decât masculii și au mai multe striații în remige decât acestea.

Anvergura aripii: 113-135 cm; lungimea corpului: 52-59 cm. Greutatea corpului: 600-1000 g.

Habitat

Cuibărește în păduri de foioase și conifere în care găsește copaci în vârstă. Cuibul își construiește exclusiv pe copaci. Hrana își procură din pădure sau lizieră. Preferă păduri cu coronament deschis.

Distribuție

Este o specie cu largă răspândire în Eurasia, distribuția populației cuibăritoare fiind restricționat în Palearcticul de Vest. Nu cuibărește în zonă de tundră. Limita vestică a de distribuție este în Portugalia, spre est poate fi găsit până în Asia Centrală. Cuibărește aproape în toate țările din Europa și are o distribuție neuniformă. Reducerea suprafeței pădurilor cauzează restrângerea arealului de răspândire.

În România viesparul are o distribuție generală și uniformă. Lipsește din zonele întinse fără păduri și la altitudini peste limita pădurii (1700 m). Este mai rar în zonele de șes, fiindcă aici găsește mai puține locuri favorabile pentru cuibărire.

Populație

Populație mondială: 180.000 – 260.000 perechi

Populația Europeană: 110.000 – 160.000 perechi

Populația din România: 2.000-2.600 perechi

Populația viesparului în Europa este considerat stabil și relativ abundent. Puține studii pe termen lung există care vizează trendul populației. În Finlanda și Germania s-a dovedit ca fiind în descreștere numerică. În România reducerea suprafețelor împădurite influențează în mod negativ atât arealul de distribuție cât și efectivele populației cuibăritoare.

Ecologie și comportament

Este o pasăre care cuibărește solitar, fiind teritorial. Cuibul este construit pe copac, de obicei în nivelul coronamentului. Deși fidelitatea păsărilor față de zona de cuibărire este foarte mare, cuibul este schimbat foarte des, aproape anual. Cuibul viesparului este o construcție unică căci este construit în totalitate din crengi verzi. Uneori ocupă cuibul părăsit al altor specii ca șorecarul comun sau uliu porumbar. Incăptușește cuibul cu frunze verzi care este înprospățit de-a lungul cuibăritului.

Zborul nupțial foarte caracteristic al masculului este vizibil în lunile aprilie și mai. În afară de acest fenomen, viesparul are o viață destul de ascunsă în timpul reproducerii. Femela depune de obicei 2 ouă în prima jumătate a lunii mai. Ponta cu un singur ou sau trei este foarte rar. Coloritul ouălor este alb crem cu pete mari maronii. Ambii părinți particip la incubație, care durează 33-45 zile. Puii sunt hrăniți la început cu larvă de viespe, mai târziu părinții le aduc și altă hrană ca pasari mici, insecte de talie mare etc.  Puii rămân în cuib timp de 40 de zile și devin independenți la vârsta de 55 zile. Rămân în jurul cuibului încă 30-40 de zile după care încep migrația. Până în momentul de față nu au fost efectuate studii referitoare la succesul de reproducere în România.

Migrația de toamnă începe în cel de al doilea jumătate a lunii august. Primii care migrează sunt adulții după care urmează juvenili. Ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 3 ani. Păsările imature rămân la cartierele de iernare în primul an, și revin în Europa în cel de-al treilea an calendaristic.

Hrana viesparului constă în mare majoritate din insecte de talie mare, larve de viespe dar consumă și păsări de talie mică, amfibieni și reptile. Metoda de vânătoare este cel de pândă. Pasărea găsește cuibul de viespe urmărind mișcarea acestora din pândă, apoi larvele sunt scoasă din sol cu ghearele.

În timpul migrației viesparii se adună în grupări mari și folosesc rute bine determinate pentru migrație. Păsările din Europa ocolesc suprafețele mari de apă astfel folosesc coridoarele de migrație ca strâmtorile Gibraltar, Italia-Malta și Bosfor. Populația din România migrează spre Bosfor și probabil prin Italia. Iernează sud de deșertul Sahara. La noi primele exemplare pot fi văzute la sfârșitul lunii martie, dar majoritatea păsărilor sosesc în aprilie.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Factorul periclitant cel mai important cu privire la această specie este degradarea habitatelor prin tăierea pădurilor bătrâne și deranjarea permanentă a locurilor de cuibărit. În afara de această problemă a fost identificat pe plan global ca problemă conservațională: împușcarea exemplarelor pe căile de migrație (în special pe insulele din marea mediterană).

 

Pescăraș albastru (Alcedo atthis) (Linnaeus, 1758)

Kingfisher

Descriere și identificare

Are lungimea de 16-17 cm și anvergura de 24-26 cm, coada este scurtă, de numai 2-2,5 cm., ciocul lung are 4 cm. Este o pasăre mică și compactă, cu cap mare și cioc lung, picioare scurte, imposibil de confundat. Spatele, coada superioară sunt albastru strălucitor, partea posterioară a gâtului și a aripii, creștetul, ceafa și obrajii sunt verde albăstrui cu luciu metalic. Aripa inferioară, zona anală, abdomenul, părțile laterale, pieptul și tectricele auriculare sunt portocalii. Bărbia este albă, zborul este rapid.

Ciocul masculului este negru în întregime, în cazul femelei baza inferioară a ciocului este roșie. Picioarele adulților sunt roșii.

Juvenilii sunt asemănători adulților, dar albastrul este mai puțin strălucitor, picioarele sunt roșii-negriciaose.

Habitat

Inhabitează regiunile boreale, temperate și de stepă. Este prezent în climat mediteranean, oceanic sau continental. Preferă apele proaspete, curate. Cuibărește în lungul râurilor, pâraielor și canalelor încet-curgătoare acompaniate de copaci, cu maluri nisipoase, abrupte, în care își sapă cuibul. Adesea este întâlnit pe iazuri bogate în pești mai mici de 10 cm, dea lungul canalelor, accidental și pe malul mării, la gura râurilor. Lipsește de la altitudini mai mari de 650 m, evită apele repezi, pâraiele montane, este sensibil la poluare.

Distribuție

Pescărașul albastru este larg răspândit pe tot continentul, populațiile cele mai mari sunt în Rusia, Franța, România, Polonia, Ucraina, Germania etc. Distribuția acestei specii în România este uniformă, o putem întâlni practic oriunde în apropierea apelor, în orice perioadă a anului.

Populație

Deși este o specie larg răspândită, nu este comună nicăieri. În țara noastră cuibăresc 12,000-15,000 de perechi, populația este mare și stabilă, este important pe plan european. Populația europeană (79 000-160 000 de perechi) este de asemenea stabilă, dar încă nu a reușit să contrabalanseze declinul speciei din anii 1970-1990.

Ecologie și comportament

Mănâncă în principal pești de apă dulce, dar și insecte acvatice și pești de mare, rareori crustacee, moluște, insecte terestre și amfibieni (libelule, păianjeni). Stă de pândă pe o creangă deasupra apei la o înălțime de 1-3 m, de unde se plonjează în apă cu capul, ciocul înainte. Uneori se scufundă și din zbor. Preferă prăzile apropiate de suprafața apei, adâncimea maximă în timpul scufundărilor este de 1 m. Peștișorul capturat este prins de coadă și capul lui este lovit de o creangă de mai multe ori. Prada omorâtă astfel este înghițit întreg, cu capul înainte.

În afara sezonului de reproducere este solitar, își apără teritoriul de hrănire tot timpul anului. Masculii și femelele apără teritorii separate, care se pot suprapune. Se odihnește în timpul nopții pe o creangă, ascuns în coroana densă a unei tufe sau arbori din apropierea apei. Când se simte amenințat își mișcă coada sus-jos. Pescărașii rivali sunt goniți, e multe ori au loc lupte crâncene. În postura amenințătoare își întind corpul, gâtul și capul orizontal paralel cu creanga pe care stau și își ridică coada vertical. Uneori gonește și paserinele.

Este în general monogam, sunt cunoscute și cazuri de poligamie, schimburi de partener și teritorii în timpul sezonului de reproducere. Distanța minimă dintre două cuiburi este între 0,3-1 km.  Formarea perechilor începe cu o goană aeriană acompaniată de sonorizări în apropierea viitorului cuib. Această ceremonie poate dura ore în șir, uneori sunt implicate mai multe (până 5-7) de păsări. După formarea perechilor urmează săparea cuibului în malul abrupt al apei respective. La întâlnire pescărașii își întâmpină perechea prin ridicarea capului în verticală. Copularea este precedată de cadouri nupțiale (hrană). Cele 6-7 (4-8) ouă sunt depuse în aprilie-mai, incubarea durează 19-21 zile.             Ambele sexe clocesc și îngrijesc puii, hrana este împărțită în mod egal între micuți. Până la vârsta de 10 zile puii sunt hrăniți doar cu pești mai mici de 5 cm Juvenilii deși sânt hrăniți încă un timp de către părinți, fac tentative de scufundări începând din prima zi de la ieșirea din cuib. Devin independenți la vârsta de aproximativ o lună.

Populațiile nordice sunt migratoare, în timpul iernii se deplasează mai spre sud, unde apele sunt mai puțin înghețate. Pescărașii albaștri din țara noastră sunt în mare parte rezidenți.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Principalul factor amenințător la adresa pescărașului albastru este dispariția respectiv degradarea habitatelor adecvate. Pe multe locuri vegetația naturală lemnoasă este îndepărtată sau arsă de pe malul apelor și zona de inundație ale acestora. În lipsa acestor arbori și tufe pescărașul nu are unde să stea de pândă în timpul hrănitului, să se ascundă, etc. Acest mediu natural de pe marginea apelor nu necesită eforturi mari de conservare, dacă nu este tăiat periodic se regenerează automat, contribuind la recolonizarea acestor zone de către pescărașii albi. De asemenea ar avea efecte benefice asupra acestei specii (și asupra biodiversității în general) plantarea arborilor și tufelor la malul lacurilor de acumulare, canalelor, râurilor, etc.

O altă problemă reprezintă poluarea fizică și chimică a apelor. Din nefericire în multe locuri gunoaiele sunt aruncate în apele curgătoare sau sunt depozitate în imediate apropiere ale acestora. Aceste gunoaie sunt transportate de viituri la mari distanțe și agățate pe crengile copacilor etc., poluând astfel apele curgătoare pe distanțe mari. Pescărașul albastru este sensibil și la poluarea fizică, astfel datorită câtorva gropi de gunoi (în general ilegale) mari porțiuni de habitate devin necorespunzătoare pentru această specie. Poluarea chimică este la fel de importantă, există multe surse de poluare chiar și în cazul pâraielor mici (ape gospodare, menajere, detergenți, spălarea mașinilor în pârâu, etc.).

În favoarea pescărașului albastru este foarte importantă lichidarea acestor surse de poluare, curățarea activă a apelor curgătoare și stătătoare, respectiv împădurirea malurilor.

 

 

Gâscă cu gât roșu (Branta ruficollis) (Pallas, 1769)

Red-breasted Goose

Descriere și identificare

Are lungimea de 53-56 cm, din care corpul are mai mult de două treimi, anvergura este de 116-135 cm. Este o gâscă mică cu gât aparent gros, cu cioc mic și scurt și un penaj caracteristic, imposibil de confundat.

Păsările adulte au fruntea, creștetul, ceafa și partea posterioară a gâtului negru, în fața ochiului au o pată albă, pe tectricele auriculare este o pată roșu-castaniu. Pieptul, partea anterioară și laterală a gâtului este roșu castaniu. Partea dorsală a păsării este gri închis, negru. Pe aripa posterioară se află două dungi albe, supracodalele sunt de asemenea albe. Burta neagră este despărțită de pieptul roșu printr-o dungă subțire albă, axilarele și subcodalele sunt albe. Sexele sunt asemănătoare.

Juvenilii sunt asemănători adulților, se deosebesc de acestea prin gâtul maro-castaniu. Pe aripa posterioară în loc de două dungi albe marcante și contrastante sunt mai multe dungi mai subțiri și mai șterse, mai puțin contrastante.

Habitat

Este o specie nordică, cuibărește în tundra sau în zonele deschise ale tundrei păduroase. Favorizează locurile mai uscate și mai ridicate din apropierea râurilor, uneori stâncoase, unde se poate ascunde în vegetația densă (iarbă, tufe sau mici arbori). Cuiburile de multe ori sunt în locuri deschise, la vedere, alteori ascunse, sau în apropierea cuiburilor de șoimi călători.

În afara perioadei de înmulțire preferă habitatele de stepă (și stepă sărăturoasă), pășunile semi-aride și terenurile agricole. În timpul migrației și a iernării proximitatea apei nu este atât de necesară, ca în sezonul de cuibărit.

Distribuție

Toată populația mondială cuibărește în Siberia Nordică, mai mult de 95% din aceste păsări iernează în apropierea Mării Negre și în sud-estul Europei (Ucraina, România, Bulgaria, Ungaria, Turcia și țările balcanice). Populația iernatoare se concentrează la câmpiile, terenurile agricole din Ucraina, Bulgaria și România, mai ales din Dobrogea și Țara Românească.

Populație

Populația mondială este în declin, numărul ei este estimată la 37 300 de perechi clocitoare. Populația care iernează în țara noastră este estimată la 4 300-21 500 de exemplare și este în declin puternic.

Ecologie și comportament

Din păcate din cauza rarității și cuibăritului izolat puține cunoștințe s-au acumulat despre ecologia și etologia speciei.

Se hrănește prin pășunare, în regiunea de cuibărire mănâncă diferite specii de ierburi, predominant Eriophorum angustifolium. În timpul iernării mănâncă și plante acvatice comune prezente pe pășunile, terenurile agricole umede, în apropierea lacurilor.

Sosește în cete mici pe locurile de cuibărit la începutul lunii iunie. Cuibărește în colonii mici, alcătuite din maxim 20-30 de perechi. Depun 4-7 (3-9) ouă, numai femela clocește. Când părăsește cuibul, acoperă ouăle cu pene și ierburi pentru a le ține în căldură. Masculul păzește teritoriul de la o distanță de 20-100 m de cuib. Ouăle eclozează după 23-25 zile. Puii se deplasează pe lacul din apropiere, unde de multe ori mai multe familii stau împreună.

În timpul iernării de multe ori se alătură altor specii de gâște, mai ales gârlițelor mari.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Protejarea populației care iernează în România are un rol cheie în conservarea speciei, de acea este foarte importantă oprirea scăderii efectivului.

Principalul factor amenințător la adresa gâștei cu gât roșu  este vânătoarea în timpul iernării. În folosul speciei este necesară sporirea eforturilor autorităților de mediu privind vânătoarea ilegală a acestei specii. O măsură mai severă și eficientă, care ar fi benefic și altor specii de gâște ar fi interzicerea vânătorii de gâște în România.

 

 

Chirigiță cu obraji albi – Chlidonias hybridus

Habitat: Cuibărește în zone umede cu ape dulci sau semisărate, preferă lacuri cu o vegetație plutitoare bine dezvoltată, cuibărește regulat și în habitate secundare ca bălți temporare cauzate de viituri sau inundații.

Distribuție: Un procent foarte semnificativ al populației naționale cuibărește în Delta Dunării respectiv în zonele umede situate de-a lungul Dunării, un alt centru important de distribuție se află în zonele umede din vestul țării.

Populația din România: În România populația era estimată la 8000-12000 perechi în 2004, cu un trend populațional pozitiv. Populația reprezintă peste 10% din populația Europeană deci are o importanță continentală deosebită.

 

 

Chirighiță neagrăChlidonias niger

Habitat: Cuibărește colonial pe mlaștini și lacuri de șes, dar ocazional este prezent și la altitudini mai mari. Preferă apă curată dulce sau semi-sărată cu o adâncime de aproximativ 1-2 m și cu vegetație acvatică densă, plutitoare. În afara perioadei de cuibărit poate fi întâlnit de-a lungul coastelor, golfurilor, râurilor și lacurilor mai mari.

Distribuție: Populația din țara noastră se concentrează în Delta Dunării, dar cuibărește în număr mic și în alte habitate acvatice adecvate bine conservate, de exemplu în vestul Țării, sau pe Dunăre.

Populația din România: Populația europeană este de 83000 de perechi, și este în declin în majoritatea țărilor, inclusiv România. În țara noastră cuibăresc aproximativ 1200-2500 de perechi.

 

 

 

Barză neagră - Ciconia nigra (Linnaeus, 1758) - Black Stork

Descriere și identificare

Lungimea este de 95-100 cm, din care corpul aproximativ jumătate, anvergura e de 145-155 cm, este un pic mai mic decât barza albă. Este o pasăre de apă mare, cu gâtul și picioarele lungi. Sexele sunt asemănătoare și nu există variații sezoniere. Spre deosebire de stârci zboară cu gâtul întins.

Partea dorsală, gâtul, capul, pieptul, partea inferioară a aripilor păsărilor adulte este complet negru  cu un luciu metalic. Subcodalele, axilarele și burta sunt albe, ciocul și picioarele sunt negri.

Păsările imature în loc de negru strălucitor sunt colorate cu maro închis și cu pete mai deschise pe vârfurile penelor. Partea ventrală a corpului este de asemenea albă, ciocul și picioarele sunt maro, gri verzui.

Habitat

Specia este strâns legată de climatul continental, trăiește în principal în păduri întinse mlăștinoase cu caracter mozaic, traversate de râuri, brațele moarte ale acestora, pâraie, lacuri, pajiști umede etc. Ocazional se hrănește și pe malul lacurilor și râurilor, pe terenurile inundabile și pajiști umede nederanjate. Cuibărește pe copaci înalți, în păduri bătrâne întinse cu pâraie, în apropierea zonelor mlăștinoase sau pajiștilor nedrenate. Pe alocuri în regiuni muntoase cuibărește și pe stânci, în bârloguri mici, până la altitudini de 2000 m. De multe ori cuibul poate fi la o distanță de  kilometri de ariile de hrănire.

Fiind o specie retrasă în perioada de cuibărit are nevoie de zone întinse, nederanjate care să prezinte un mozaic de habitate propice.

Distribuție

Barza neagră cuibărește în număr mai mare în centrul și estul Europei, populațiile cele mai importante sunt în Spania, Polonia, Bielorusia, Ungaria și Turcia. În România cuibărește mai ales în pădurile de fag și molid din munți și de la poalele munților, respectiv în pădurile de luncă, cea mai importantă populație de acest fel fiind de-a lungul Dunării. Se poate găsi și în zona colinară, niciunde nu poate fii considerat comun.

Populație

Populația europeană este mică (7 800-12 000 de perechi), dar stabilă. În multe țări efectivul speciei este în creștere, însă în Estonia, Lituania și Letonia sunt în declin puternic. În România populația este stabilă, pe baza unei estimări mai vechi era cotată la 160-250 perechi in 2004, pe baza unor studii recente, populația poate fii apreciată ca fiind peste 300 de perechi.

Ecologie și comportament

Se hrănește în principal cu pești mici prinse în ape puțin adânci, mai prinde și insecte (lăcuste), broaște, salamandre, micromamifere, șerpi, șopârle, crustacee și pi de păsări mici. Uneori se hrănește în cete mici.

Este mult mai puțin gregar decât barza albă, în migrație se pot forma cete mai mari până la o sută de exemplare, dar după sosirea la locul de iernare aceste cete se destramă și păsările se hrănesc singuri. Este o specie timidă și foarte sensibilă la deranj, evită prezența umană.

Barza neagră este monogamă, perechile se formează pentru perioade îndelungate, deseori stau împreună și în afara sezonului de reproducere, migrează și iernează împreună

Chiar și în habitate ideale, unde specia poate atinge densități mari, cuibărește solitar, distanța minimă dintre cuiburi este de 1 km.

Probabil din cauza densității mai mici este mai puțin agresiv față de semenii săi, decât barza albă. Când se simte amenințat, ridică ciocul în poziție verticală, de multe ori scoate un sunet specific cu ciocul, ca și barza albă.

Comunicația corporală între sexe este similară berzei albe, masculul salută femela prin mișcarea rapidă a capului, se culcă pe substratul cuibului, ridică gâtul, capul, coada, și vârful aripilor, și își scutură capul. La întoarcerea uneia la cuib, ambele sexe se comportă în modul descris anterior. De multe ori aceste mișcări sunt acompaniate de fluierături melodice bisilabice. Aplecarea capului pe spate și tocitul este mult mai rară decât la barza albă.

Cuibul este construit pe copaci mari și bătrâne, de obicei în zona superioară a acestora. Cuibul este construit de ambele părinți și este folosit pe timp îndelungat. De multe ori ocupă cuiburile părăsite ale răpitoarelor. La sfârșitul lunii aprilie femela depune 3-5 (2-6) ouă, care se eclozează după 35-36 de zile. Ambele părinți participă în îngrijirea puilor., până ce puii ating vârsta de două săptămâni, unul dintre părinți este mereu în cuib, păzind micuții. Juvenilii devin independenți la vârsta de 63-71 zile și se vor reproduce pentru prima oară la vârsta de trei ani.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Fiind un adevărat specialist de habitate rare, respectiv fiind foarte sensibil la prezența și deranjul uman, conservarea speciei prezintă dificultăți majore. Este esențial conservarea adecvată a habitatelor umede și pădurile bătrâne aflate în apropierea acestora. Este la fel de important conservarea peisajului mozaic colinar și submontan, cu păduri naturale, multe pâraie și pajiști umede. Cel mai important este conservarea pădurilor mlăștinoase din zona de inundație a râurilor, pădurile umede de șes, pădurile din Delta Dunării. Acest tip de pădure găzduiește un ecosistem foarte bogată și valoroasă, cu multe specii periclitate în afara berzei negre. Este recomandată chiar plantarea pădurilor formate din specii autohtone pe marginea apelor curgătoare. Aceste păduri în afara intereselor naturii funcționând ca bureți naturali ar diminua semnificativ și efectele negative ale inundațiilor.


Șerpar - Circaaetus gallicus (Gmelin, 1788) - Short-toed Eagle

Descriere și identificare

Este o specie de talie mare cu aripi late. Coada este lungă și cu formă pătrată când este ținută închis. Lungimea cozii este identică sau este puțin mai scurtă decât lățimea aripii. Capul este mare, ceea ce se vede și în  zbor; păsările așezate par să aibă capul aproape ca bufnițele. Irisul este galben și picioarele sunt gri la toate vârstele. Linia terminală a aripii este dreaptă chiar și atunci când pasărea își ține aripa puțin arcuită. Acest fapt se datorează remigelor primare interioare destul de lungi.

Partea inferioară a aripii și corpul sunt albe, acestea fiind cele mai importante chei de determinare. Supraalarele sunt mai deschise decât restul aripii fiind în contrast cu acestea. Partea superioară a aripii este maronie, iar pe coadă se văd 3 benzi late, așezate în mod uniform. Vârful remigelor primare exterioare sunt gri închise.

Pe corp există pete maronii a căror mărime și număr variază mult. Juvenilii de obicei sunt mai deschise la culoare decât adulții fiindcă au pete mai mici și mai deschise la culoare. Remigele sunt dungate, intensitatea dungilor este mai evidentă la adulți.

Majoritatea păsărilor au capul maroniu, dar există și indivizi (mai ales juvenili) cu capul alb. Coloritul adulților variază de la indivizi aproape albe până la cele des pătate, la care domină culoarea maronie.

Sexele nu diferă în colorit. Femela este mai mare decât masculul, dar această cheie de determinare poate fi folosit doar atunci, când perechea este văzută împreună.

Anvergura aripii: 162-178 cm; lungimea corpului: 62-69 cm; greutatea: 1400-1800 g.

Habitat

Cuibărește în zonele muntoase xerofile cu stâncării, unde găsește păduri cu copaci pentru amplasarea cuibul, și habitate cu reptile, hrana lui preferată. În estul Europei cuibărește și în alt tip de habitat: în zone muntoase cu multă pădure și păduri de șes etc.

Distribuție

Este o specie care cuibărește în Eurasia și nordul Africii. Arealul de răspândire nu este uniformă. Limita estică a arealului de răspândire a populației vestice este Centrul Asiei, dar există și două populații izolate: în centrul Republicii China și pe subcontinentul Indian. În Europa cuibărește în partea sudică și estică a continentului, cele mai mari populații fiind în Franța, Spania și Rusia.

În România distribuția șerparului nu este uniformă, majoritatea populației cuibărește în sud – vestul țării, Muntenia și Dobrogea. Există populați punctiforme în zonele de deal în Transilvania, Banat și Moldova. Izolat cuibărește în Carpații Orientali Meridionali și Munții Apuseni dar cu densitate foarte redusă. Lipsește din zonele întinse fără păduri și altitudini peste 1700 m.

Populație

Populație mondială: 5.900 – 14.000 perechi

Pe baza celor mai recente evaluări efectuate de Asociația Grupul Milvus, populația din România se situează între 300-500 de perechi cuibăritoare.

Populația șerparului se află intr-un regres numeric în Europa, dar populația globală este considerat stabilă. Nu există date asupra dinamicii populației în România.

Ecologie și comportament

Șerparul cuibărește solitar, este o specie teritorială, masculii păzesc teritoriul atacând intrușii. Își construiește cuibul pe copac, de obicei pe vârful acestuia.. Cuibul este o construcție mică comparativ cu mărumea speciei. Preferă copaci bătrâne și înalte pentru cuibărit sau cele de la lizieră, de unde păsările au posibilitatea să vadă la distanță mare. Cuibul este construit din crengi și este încăptușit cu frunze verzi care sunt înprospățite de-a lungul cuibăritului.

Zborul nupțial se poate observa mult înainte a depune ouăle. Păsările sosesc în martie-aprilie și oul este depus doar în luna mai. Prolificitatea este foarte scăzută, femela depune un singur ou mare comparativ cu mărimea ei. Oul este de culoare alb murdar. Incubația durează destul de mult (45 zile), iar puiul eclozat este deosebit de dezvoltat. Incubația este asigurată de ambele părini, cu precădere de femelă. Creșterea puiului este foarte lentă, durează 68-70 de zile. Până în momentul de față nu au fost efectuate studii referitoare la succesul de reproducere în România. Nu cuibărește în fiecare an, există ani în care păsările sunt prezente, se comportă teritoriali dar nu cuibăresc. Ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 3 ani.

Hrana șerparului este constituit aproape în exclusivitate din reptile, mai ales șerpi pe care le prinde din zbor staționar. Uneori prinde și mamifere mici, insecte de talie mică, amfibieni păsări.

Marea majoritate a populației din Europa este migratoare. Populația din China este migratoare, iar cel din India este sedentară. Păsările de la noi petrec iarna în regiunea subtropicală a Africii sud de deșertul Sahara. Este relativ comun ca perechea să migreze împreună. Păsările tinere migrează mai târziu decât adulții. Fiind o specie de talie mare cu zbor planat, în timpul migrației ocolește suprafețele mari de apă unde nu există curenți ascendenți și folosește coridoarele de migrație ca strâmtorile Gibraltar, Italia-Malta și Bosfor. Populația din România migrează spre Bosfor și probabil prin Italia.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Factorul periclitant cel mai important cu privire la această specie este degradarea habitatelor prin pierderea locurilor de cuibărit și/sau de procurare a hranei. În afara de această problemă a fost identificat pe plan global ca problemă conservațională: împușcarea exemplarelor pe căile de migrației.

 

Erete vânăt - Circus cyaneus (Linnaeus 1766) - Hen Harrier

Descriere și identificare

Este a doua specie de erete ca mărime din Europa. Dimorfismul sexual în ceea ce privește coloritul penajului este caracteristic și la această specie ca și la toate celelalte specii de ereți. Masculul adult are un colorit general gri deschis albăstrui cu alb și puțin negru. Capul, gâtul, gușa, spatele și partea dorsală a aripilor este de o culoare de gri-albăstrui în contrast cu remigele primare exterioare negricioase și cu supracodalele albe. Partea inferioară a aripii și a corpului este alb. Femela adultă seamănă mult cu femela eretelui sur și cel alb, însă are aripi mai late, partea inferioară a corpului este mai închis, subalarele aripilor de o culoare destul de deschisă fără striații bine definite. Partea superioară are coloritul general maroniu cu excepția târtiței, care este albă. Coada prezintă benzi de culoare mai închisă.

Anvergura aripii: 97 – 118 cm; Lungimea corpului: 45 - 55 cm

Habitat

Specie specializată pe zone deschise ca pajiști, zone mlăștinoase întinse, zone agricole etc. Cuibul este construit în cazurile tipice pe sol.

Distribuție

Specia are o răspândire holarctică uriașă, cuibărind în Eurasia din Marea Britanie până în peninsula Kamchatka, iar în America de Nord din Nord-vestul Mexicului până în Canada de Nord. În Europa cele mai însemnate populații cuibăresc în Franța, Finlanda, Suedia și Marea Britanie. Populația se răspândește în Europa Centrală și de Sub în timpul iernării.

Populație

Populație mondială: apr. 1.300.000 perechi

Populația Europeană: 32.000 – 59.000 perechi

Populația din România: doar oaspete de iarnă

Trendul populației globale nu este cunoscută fiind în ușor declin în Europa, nu dispunem date pe baza cărora ar fii posibil determinarea trendului populației care iernează în România.

Ecologie și comportament

Este o pasăre care cuibărește în mici colonii răzlețe sau ocazional în perechi izolate. În multe locuri la specie apare o tendință spre poligynie, regulat fiind prezente 2-3 femele pe un mascul cuibăritor.

Clocitul începe între luna Aprilie și Iulie depinzând de latitudine, în Europa cele mai multe perechi încep sezonul de reproducere în Mai. Depunerea pontei se face în cuibul construit pe sol în vegetație înaltă sau tufăriș, care oferă un camuflaj bun cuibului, fiind folosit doar pentru un singur sezon. Ponta constă de regulă din 3-6 ouă depuse la un interval de 1-3 zile, perioada de incubație a fiecărei ouă este de 29-31 zile. Puii părăsesc cuibul în aproximativ 29-38 zile (masculii părăsind cuibul cu 2-3 zile înaintea femelelor) și devin independenți după încă două-trei săptămâni.

Este o s            pecie parțial-migratoare. Păsările din sudul Europei petrecând iarna în Europa în zona Mării Mediteraneene, populațiile din nord migrează spre sudul Europei și extremitatea nordică a continentului african.

Din punct de vedere a hranei, eretele vânăt este un oportunist, cu o preferință spre mamifere mici până la talia unei iepuri tinere.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Este o specie cu o distribuție largă, cu o populație cât de cât stabilă (sau în ușor declin) pe plan European. Nu necesită măsuri de conservare specifice în România.


Egretă mare (Egretta alba) (Linnaeus, 1758)

Great White Egret

Descriere și identificare

Are lungimea de 85-102 cm, din care corpul este numai 40-45 cm, anvergura este de 140-170 cm. Este un stârc mare cu gât lung și subțire, cioc și picioare lungi.

Pasărea este alb imaculat, cu pene prelungite pe piept, gât și scapulare („egrete”).

Adulții în sezonul de reproducere au ciocul negru cu culoare galbenă la bază, partea superioară a picioarelor devine galben-roșcat. În afara perioadei de împerechere ciocul este galben, picioarele sunt negri, lipsesc penele ornamentale prelungite. Sexele sunt similare, masculul este un pic mai mare.

Juvenil sunt similari adulților în penaj de iarnă.

Habitat

Preferă climatul continental temperat. Pentru perioade scurte tolerează condițiile reci, geroase, dar evită zonele boreale și arctice. Cuibărește destul de rar în colonii în stufărișurile întinse, intacte și inaccesibile din mlaștinile, deltele și lagunele din sud-estul Europei. Deseori și pe sisteme de eleștee mari. Preferă, dacă în stufăriș sunt și câțiva copaci (salcie, arin). Trăiește și  în zone inundabile, pe terenuri agricole irigate (de ex. orez), Preferă apa dulce și zonele de șes, dar în Rusia a cuibărit și la o altitudine de 1800 m.

Distribuție

Este o specie cu distribuție largă în Europa, însă aproape nicăieri nu este prezent în număr mare. Populații relativ mari sunt în Austria, Ungaria, România, Ucraina și Rusia. În România cuibărește în număr mare în Delta Dunării. Din cauza lipsei stufărișurilor mari și nederanjate, nu prea cuibărește în alte regiuni ai țării. În afara perioadei de înmulțire poate fi întâlnit pe lacurile mari cu apă puțin adâncă, pe malurile râurilor sau pe terenurile agricole învecinate marilor corpuri de apă.

Populație

Populația europeană este mică (11,000-24,000 perechi) dar în creștere masivă cu puține excepții (Rusia – populație stabilă, Turcia și Albania – declin). Numărul egretelor mari crește și în România, în prezent cuibăresc 900-1100 de perechi.

Ecologie și comportament

Se hrănește în mare parte cu pește și insecte acvatice, dar pe uscat prinde și mici mamifere, insecte. Mănâncă de asemenea șopârle, moluște și pui de păsări. Se hrănește din mers sau stă de pândă, uneori își prinde prada după un salt mic ajutat de aripi.

Este o pasăre atât solitară cât și gregară, este monogamă, perechile se formează probabil numai pentru sezonul de reproducere. Cuibărește în tufărișuri, singur sau în colonii cu alte specii de stârci. Masculii sunt agresivi și teritoriali, luptele pentru locul de cuibărit de multe ori încep cu săptămâni înaintea împerecherii. Masculii își construiesc mici platforme, unde înaintea împerecherii se desfășoară un dans ritual, când își ridică scapularele alungite, își întind gâtul și țin capul într-un unghi de 45 de grade, iar din când în zboară într-un cerc mic în jurul acestei platforme.

Cuibul este construi în stuf deasupra apei adânci de aproximativ 1 m, uneori pe copaci emergente din stufăriș, la o înălțime maximă de 4-5 m. Depun 3-5 (2-6) ouă, incubația durează 25-26 zile. Puii sunt hrăniți prin regurgitarea conținutului stomacului. Juvenilii după părăsirea cuibului stau împreună cu părinții până pasajul de toamnă.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Principalul factor amenințător la adresa egretei mare este dispariția habitatelor adecvate, precum desecarea zonelor mlăștinoase și arderea stufărișurilor. Pentru conservarea populației stabile din România este necesară oprirea arderii stufărișurilor care poate fi realizat cel mai eficient prin campanii educaționale la adresa localnicilor, respectiv prin subvenții oferite de către stat pentru proprietarii sau administratorii habitatelor umede adecvate buhaiului de baltă, pentru dezvoltarea și respectarea unui plan de management favorabil pentru natură, păsări de apă incluzând egreta mare.

Creșterea populației române însă nu ne oferă motive întemeiate pentru a ne îngrijora în legătura cu soarta speciei în România.

 

 

Vânturelul de seară (Falco vespertinus) (Linnaeus, 1766)

Red-footed Falcon

Descriere și identificare

Este o specie de șoim de talie mică având mărimea similară cu vânturelul roșu. Silueta în zbor este caracterizat de aripi lungi și coadă relativ lungă. Este unul dintre speciile de șoimi din românia cu un dimorfism sexual accentuat. Masculul este de o culoare albastru cenușie cu flancurile și sub-codalele de o culoare roșiatică închisă. Femela are partea de sus a capului are o culoare maronie, obrazul fiind de o culoare cremă marginată de o barbetă închisă dublă, care o desparte de gâtul de același culoare. Partea inferioară a păsării are o culoare omogenă de cremă portocalie. Femela este în general puțin mai mare decât masculul.

Habitat

Habitatele preferate de aceasta specie sunt acele de zone deschise ce alternează cu pâlcuri de copaci, dumbrăvi, aceste oferindu-i loc de cuibărit. Din aceasta categorie de habitate putem aminti zonele de stepa, silvostepa, taiga, sau chiar si cele unde agricultura se practica în mod extensiv. În bazinul Carpatic colonii de vânturel de seara se formează aproape exclusiv în apropierea unor pajiști întinse.

Distribuție

Cuibărește în zonele de câmpie din Europa Centrală și de Est până în Asia Centrală-nordică, populația din Centrul Europei - estul Ungariei, vestul României si nordul Serbiei - Muntenegru, practic Bazinul Carpatic - constituind astfel periferia vestica a distribuției speciei. Populația din România e împărțită în două, una fiind cea mai sus amintita, din Câmpia de Vest, ceea ce constituie o sub-populație aparte împreuna cu cele din Ungaria si Serbia, iar cealaltă se regăsește în Dobrogea.

Analizând schimbările în abundența și distribuția speciei din ultima vreme ne dăm seama că mărimea populației a scăzut semnificativ. Situația e la fel de tragică si în Bazinul Carpatic, unde în ultimele decenii a avut loc o descreștere notabilă.

Populație

Populație mondială: 26.000 – 39.000 perechi

Pe baza celor mai recente publicații respectiv a evaluărilor efectuate în cadrul unui proiect LIFE de către membrii Asociației „Grupul Milvus”, populația din România se situează între 1.300-1.600 de perechi cuibăritoare.

Populația vânturelului de seară se află intr-un regres numeric pe plan global. Nu există date concrete despre dinamica populației din România.

Ecologie și comportament

Vânturelul de seară este o pasăre răpitoare migratoare de talie mică, fiind singura specie de pasăre răpitoare din aceasta regiune ce cuibărește colonial. Nu își construiește cuib propriu, cuibărind în colonii de cioara de semănătură sau în cuiburi răzlețe de coțofană, uneori cuibărește chiar si solitar.

Păsările se întorc dinspre cartierele lor de iernare pe la mijlocul lui aprilie, depunerea pontelor - 3-4 (2-6) - însă are loc doar prin mijlocul lui mai. Dintre toate speciile de șoimi din Europa, puii vânturelului de seara eclozează în cel mai scurt timp, având nevoie de doar 22-23 de zile, fiind apți de zbor după alte 27-28 de zile. Privind hrana este o specie oarecum oportunista, de obicei capturând diferite nevertebrate, în același timp însă pot exista perioade când rozătoarele sau amfibienii constituie marea parte din hrana vântureilor.

Vânturelul de seară este o specie gregara, mai ales înaintea perioadei de migrație, în unele locuri tradiționale de înnoptare strângându-se în număr foarte mare (sute sau chiar mii de exemplare). De altfel migrează spre cartierele de iernare din sudul Africii fără a urmări rute bine conturate.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Factorul periclitant cel mai important cu privire la această specie este degradarea habitatelor prin pierderea locurilor de cuibărit și/sau de procurare a hranei. Intensificarea agriculturii este o problemă deosebit de serioasă afectând atât speciile de hrană cât și habitatele cele mai importante, pajiștile semi-naturale/naturale. În afara de această problemă a fost identificat pe plan global ca problemă conservațională: împușcarea exemplarelor pe căile de migrație și combaterea ciorilor de semănătură în perioada de cuibărit a vânturelului.

 

 

Cufundar mic (Gavia stellata) (Pontoppidan, 1763)

Red-throated Diver

Descriere și identificare

Cu lungimea de 53-69 cm și anvengura de 106-116 cm, cufundarul mic este cea mai mică specia din familia Gaviidae. Din cauza înclinării mandibulei și ținutul capului, ciocul pare un pic arcuit în sus. Masculul este un pic mai mare decât femela, are ciocul și capul mai accentuat, dar această diferență se vede numai dacă păsările sunt văzute în perechi.

În penajul nupțial capul, fața, și partea laterală a gâtului sunt gri, partea posterioară a capului și a gâtului este dungat cu alb-negru. Pata ruginie de pe gât este caracteristică speciei. Aceste dungi se întind și pe partea laterală a pieptului și a corpului. Partea dorsală este gri-brun închis, iar cea ventrală este predominant albă.

Habitat

Preferă habitatele nordice boreale și subarctice fără arbori, rareori este prezent și în periferia nordică a zonelor temperate. Populează o gamă largă de ape stătătoare, de la bălțile mici și puțini adânci până la lacuri mari și adânci, preferabil în apropierea litoralului. Mărimea lacurilor „ocupate” începe de la 10-20 m lățime și rareori depășesc 5 hectare. De multe ori zboară la lacuri mai mari sau pe mare din apropiere pentru procurarea hranei, care constă în pești. Preferă vegetația densă ierboasă pe bancurile dintre bălți, evită însă vegetația pelagică și emergentă, de asemenea pietrele, stâncile mari apropiate de suprafața apei. Este o specie în mare parte acvatică și aeriană, numai în timpul cuibăritului poate fi întâlnit pe teren uscat.

După sezonul de împerechere se deplasează spre regiuni mai sudice, pe mări, lacuri naturale sau artificiale, fluvii, râuri.

Distribuție

Cuibărește în nordul Europei în  Islanda, Groenlanda, partea nordică a insulelor Britanice, Norvegia, Suedia, Finlanda, Rusia, accidental în țările baltice. În timpul iernatului este prezent în toate țările temperate europene, dar accidental și în cele mediterane.

Populație

Efectivul european este estimat între 32 000 și 92 000 de perechi cuibăritoare. În afara populației norvegiene care este în declin, populația europeană este stabilă. cufundarul mic nu cuibărește în România, însă iernează 20-300 de exemplari, dar foarte probabil acest număr este subestimat.

Ecologie și comportament

Hrana principală este peștele, pe care le prinde scufundând și urmărind sub apă. Rareori mănâncă și broaște, nevertebrate precum crustacee, moluște, insecte de apă etc.

Este specia cea mai sociabilă dintre cufundari. Teritoriile sunt mici și păsările le apără numai în perioada reproducerii. Ocazional este posibilă formarea coloniilor de reproducere unde numărul perechilor poate atinge 50. În asemenea cazuri cuiburile sunt la câțiva metri unul de altul.

Specia este monogamă, perechile uneori sunt împreună tot timpul anului. Împerecherea începe cu un dans ritual, asemănător corcodelului mare. Ambii părinți îngrijesc puii. Micuții sunt destul de agresivi între ei, mai ales în perioade le când hrana nu este abundentă.

În afara perioadei de reproducere, mai ales în timpul iernării, cufundarii mici se află de obicei în cete mic și dispersate pe mare, mai ales în partea nordică a arealului. În România ca și în alte țări temperate, cufundarii mici nu formează cete, în majoritatea cazurilor întâlnim exemplari singuratici sau perechi. Pe lacurile foarte mari pot forma cete mici, formate din 5-8 exemplari.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

În țara noastră principalele factori care amenință cufundarii mici în timpul iernării sunt braconajul, vânătoarea de rațe și gâște. Cufundarii de multe ori sunt confundați cu aceste păsări de apă și uciși accidental. De asemenea prezintă un pericol la adresa speciei poluarea râurilor prin acumularea substanțelor chimice nocive dea lungul lanțului trofic. În ecosistemele acvatice cufundarii se află în vârful piramidei trofice, astfel sunt printre cele mai amenințate specii de către poluarea apelor. Poluanții chimici pot avea o gamă largă de efecte negative, de exemplu: ineficiență respiratorie și digestivă, sterilitate, chiar  moarte.

 

 

Piciorong (Himantopus himantopus) (Linnaeus, 1758)

Black-winged Stilt

Descriere și identificare

Unul dintre cele mai caracteristice și elegante limicole din România, care poate fi identificat ușor chiar și de amatori din cauza picioarelor extrem de lungi și subțiri și a ciocului lung și fin. Pasărea are spatele și aripile negre, restul corpului fiind de o culoare de alb strălucitor. Piciorul ung este roșu cu nuanțe de roz, ciocul fin fiind negru. Dimorfismul sexual nu este foarte accentuat, culoarea neagră din penajul masculilor fiind mai închis la culoare și tot la masculi apare culoarea neagră și pe partea dorsală a gâtului.

Habitat

Cuibărește în zone umede deschise, cu nivel scăzut de apă, fiind o specie oportunistă ocupă chiar și habitate temporare cu caracteristicile specifice. Cel mai important factor în alegerea habitatelor de cuibărit este adâncimea apei, fiind necesare porțiuni însemnate de apă unde adâncimea nu depășește 20 de centimetrii. Ocazional ocupă habitate foarte antropizate ca de exemplu stații de decantare.

Distribuție

Piciorongul are o distribuție globală imensă, cuibărind pe toate continentele cu excepția Antarcticii. Cuibărește în zonele temperate și calde ale Europei. În românia majoritatea populației cuibărește în sudul țării respectiv în Dobrogea, dar o populație mai mică cuibărește și în Câmpia de Vest. Apare doar excepțional în interiorul arcului Carpatic.

Populație

Populație mondială: 450.000 – 780.000 perechi

Populația Europeană: 37.000 – 64.000 perechi

Populația din România: 400 – 600 perechi

Populația Europeană sa redus semnificativ în cursul secolului XIX., dar de atunci majoritatea populațiilor sau refăcut. În România este considerat o specie în ușoară expansiune, evaluările populaționale fiind puțin subapreciate.

Ecologie și comportament

Piciorongul preferă zonele umede cu suprafețe suficiente de apă cu nivel scăzut. Perioada de cuibărit începe pe la sfârșitul lunii Aprilie. Ocazional poate cuibării solitar, dar de obicei cuibărește în colonii răzlețe de multe ori asociat cu alte specii de limicole cu necesități ecologice similare. Cuibul este situat într-o adâncitură mică în pământ, fiind mai mult sau mai puțin bine construit din fire fine de vegetație. Ponta constă de regulă din 4 (ocazional de la trei până la șase) ouă, care este incubat timp de 22-26 de zile de ambele sexe, pui sunt nidifuge și urmăresc părinții din prima zi devenind independenți la vârsta de aproximativ 28-32 zile.

Migrația de toamnă începe în Iulie-August cu o intensitate maximă în septembrie, și se termină în octombrie. Populația din Europa iernează în Africa.

Hrana în principial este alcătuită din nevertebrate (predominant acvatice).

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Specie oportunistă care este afectat doar de dispariția habitatelor naturale. Desecarea zonelor umede dea lungul Dunării în ultimul secol a avut probabil un impact negativ semnificativ asupra populației cuibăritoare din România. Crearea unor micro-habitate propice pentru specie ar rezulta cu siguranță în creșterea populației naționale.

 

Stârc de noapte (Nycticorax nycticorax) (Linnaeus, 1758)

Night Heron

Descriere și identificare

Având lungimea de 68-65 cm și anvergura de 105-112 cm, este un stârc de mărime medie, ciocul este relativ scurt și gros, picioarele sunt scurte.

Păsările adulte au creștetul și spatele negru, partea dorsală a aripilor este gri-albăstruie, restul corpului este gri deschis. Partea laterală a capului, „obrajii” și fruntea sunt albe, pe creștet au un moț format din 3-4 pene prelungite ale creștetului. Picioarele sunt galbene, ciocul este negru. Sexele sunt asemănătoare.

Juvenilii diferă mult de adulți, sunt asemănători buhaiului de baltă. Partea dorsală a corpului și a capului este maro închis cu pete galbene și albe, partea ventrală, pieptul și gâtul sunt galbeni cu dungi dese maro longitudinale.

Are un sunet caracteristic, asemănător ciorilor, care în timpul pasajului poate fi auzit aproape oriunde în timpul nopții.

Habitat:

Se concentrează în regiunile cu climat temperat cald și sub-tropical, mai ales  în zonele continentale mai uscate, dar poate fi prezent pe o gamă largă de habitate până la altitudini de 2000 m. Preferă apele dulci stătătoare și lin curgătoare precum mlaștini, bălți, lacuri, lagune, râuri, pâraie, uneori pe pajiști umede sau arii inundate. Se adoptă și la habitatele antropice, precum lacuri de acumulare, canale, terenuri cultivate (de orez), lacuri mici ornamentale (în parcuri) etc. Deși preferă apa dulce, populează și habitate cu apă semi-sărată sau sărată.

În general își construiește cuibul și se odihnește pe copaci, de multe ori departe de zonele umede de hrănire, uneori chiar în interiorul așezărilor umane. Unde lipsește arboretul, își construiește cuibul în tufăriș sau pe vegetația emergentă. În timpul migrației poate fi întâlnit și pe litoral sau habitate uscate, pe terenuri agricole etc.

Distribuție

Cuibărește în toată Europa  în afara Scandinavei și a Insulelor Britanice. Populațiile cele mai mari sunt în Rusia, Ucraina, România și Italia. În România este prezent în apropierea bălților, râurilor mai mari, de multe ori și în vecinătatea unor zone umede artificiale (ex. eleștee). Cuibărește în număr semnificativ de-a lungul Dunării și în Delta Dunării.

Populație

În Europa cuibărește în număr relativ mic (63000-87000 de perechi), populația este stabilă. Populația română cu cei 6500-8000 de perechi este important pe plan european.

Ecologie și comportament

Se hrănește în principal cu pești mici, insecte, amfibieni (broscuțe), pe care le prinde umblând prin vegetație sau stând de pândă nemișcat. În migrație de multe ori se hrănește pe terenuri agricole.

Este o specie monogamă, perechile se despart după sezonul de reproducere. Cuibărește în colonii mici, pe copaci (salcie, arin), uneori cu alte specii de stârci și cu cormorani mici. Cuibul este construi din crengi și stuf, care sunt aduși de către mascul, de multe ori furați din alte cuiburi din apropiere. Aceste colonii sunt în general în păduri, uneori la distanțe mari (chiar 20 km) de locurile de hrănit. În general se mișcă în cete mici și mijlocii. În sezonul de reproduce duce o viață predominant nocturnă. Masculul și femela înaintea reproducerii și după aceea la întoarcerea uneia dintre părinți dansează un dans ritual care în mișcări și vocalizări este asemănător cu cel al berzelor. Femela depune 3-5 (rareori 1-8) ouă, care se eclozează după 21-22 zile. Ambele părinți au grijă de pui, le hrănesc prin regurgitarea conținutului stomacului. Juvenilii devin independenți la vârsta de 40-55 zile.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Principalul factor amenințător la adresa stârcului de noapte este dispariția habitatelor adecvate, precum desecarea zonelor mlăștinoase. Pentru conservarea  populației stabile din România este necesară conservarea adecvată a ariilor de hrănire, care poate fi realizat cel mai eficient prin dezvoltarea și respectarea unui plan de management favorabil pentru natură, păsări de apă incluzând stârcul de noapte. Este necesară de asemenea protejarea coloniilor de cuibărit, evitarea tăierii arborilor din colonie și din apropierea acestuia, lăsând în pădure o zonă de tampon neatinsă îndeajuns de lată.

 

 

Cormoran micPhalacrocorax pygmeus

Habitat: Preferă regiunile cu mlaștini și bălți de apă dulce sau semi-sărată, habitatele din deltă și brațele lente a râurilor mari. În migrație de multe ori este prezent și în apropierea apelor încet curgătoare. Iernează de-a lungul unor râuri din peninsula Balcanică. Cuibărește în colonii, pe copaci (primordial salcie), de multe ori cu alte specii ce cormoranul mare și diferitele specii de stârci. Se hrănește cu pești de talie mică.

Distribuție: Este prezent în apropierea bălților, râurilor mai mari. Cuibărește în număr mare în Delta Dunării și localizat în câteva colonii de-a lungul Dunării.

Populația din România: Specie a cărei populație cuibăritoare globală este concentrat în Europa, populația din Europa fiind situat între 28-39.000 de perechi. Populația din România cu cei 11,500-14,000 de perechi este cea mai importantă populație națională pe plan global.

 

 

Ploier auriu - Pluvialis apricaria

Habitat: Cuibărește în tundra boreală, continental-arctică sau arctic-alpină, sau în mlaștini cu turbă  din regiunile temperat-oceanice. În timpul migrației și a iernii preferă pășunile umede sau pajiștile mlăștinoase cu iarbă scundă, terenurile agricole, zonele de inundație, respectiv zonele de coastă.

Distribuție: Specie cu distribuție nordică în Europa. Are o populație de 460 000 – 740 000 de perechi.

Populația din România: Nu cuibărește în România, este doar în pasaj în țara noastră.

CiocântorsRecurvirostra avosetta

Habitat: Cuibărește în colonii destul de mari, în golfurile marine puțin adânci, în lagune și pe lacuri din stepe (mai ales salmastre), preferabil cu bancuri de nisip. Îi place climatul continental foarte cald și uscat, dar cuibărește și zone costale cu climat oceanic. Dacă condițiile sunt adecvate, este prezent și în altitudini mai mari.   În România cuibărește pe eleștee puțin adânci cu vegetație naturală, lacuri de sărătură.

Distribuție: În România ciocântorsul cuibărește în număr mai mare Delta Dunării și în  lagunele, lacurile de sărătură din Dobrogea, dar în număr mic cuibărește și în zonele umede aflate în apropierea Dunării.

Populația din România: Populația europeană este mică (sub 57000 de perechi) dar în ușoară creștere. În România cuibăresc 300-500 de perechi, populația este stabilă.

Chiră de baltă - Sterna hirundo

Habitat: Preferă o gamă largă de habitate de la regiunile costale și lacuri continentale până la cele semi-aride și tropice. Cuibărește mai ales în zonele de șes, în perechi izolate sau colonii mici. Preferă mlaștinile, lacurile, pășunile umede, lagunele costale bogate în peștișori.

Distribuție: Are o distribuție relativ uniformă, este prezent în toată țara în habitate acvatice naturale și semi-naturale întinse. Populații mai mari se găsesc în Delta Dunării luncile râurilor mari.

Populația din România: În România cuibăresc 5500-7500 de perechi, populația este stabilă.

 

Fluierar de mlaștină - Tringa glareola

Habitat: Este o specie nordică destul de comună în mlaștini și cu rogoz, de asemenea în pădurile umede de mesteacăn din regiunile montane de pe taigă. De obici, cuibărește pe smocuri de rogoz. Este numeros în pasaj pe malurile mlăștinoase ale lacurilor, de obicei solitar, dar ocazional în stoluri mici.

Distribuție: Nu este o specie cuibăritoare în România, dar în timpul migrației poate fi întâlnit oriunde pe terenuri umede.

Populația din România: Sunt puține date despre numărul fluierarilor de mlaștină în pasaj, este foarte greu estimarea mărimii populației care migrează deasupra țării noastre.

Stârc galben

Ardeola ralloides (Scopoli, 1769)

Squacco Heron

Descriere și identificare

Având lungimea de 44-47 cm și anvergura de 80-92 cm, este un stârc de mărime medie. Forma și proporțiile corpului sunt asemănătoare cu cele a buhaiului de baltă.

Adultul în sezonul de împerechere are corpul și capul ocru pal, care contrastează cu coada, aripile și părțile ventrale albe ca zăpada. Spatele are nuanță maronie, ceafa și capul sunt striate cu maro. Are un moț format din câteva pene albe prelungite ale creștetului, la marginea acestor pene sunt dungi subțiri negri. Picioarele sunt galbene, ciocul este relativ scurt, negru cu baze verde.

Adultul în afara sezonului de împerechere și păsările juvenile sunt mai maronii, lipsește culoarea gălbuie și moțul. Dungile de pe gât sunt mai accentuate, ciocul este maro-gălbui, picioarele au culoarea maro-vărzui. Sexele sunt asemănătoare.

Habitat

Este o specie care preferă climatul cald, mediteranean, sub-tropical sau tropical. Deși uneori cuibărește pe lacuri montane la o altitudine de 2000 m, este o specie de șes, preferă regiunile cu mlaștini și bălți de apă dulce sau semi-sărată, habitatele din deltă și brațele lente a râurilor mari sau în canale. Ocazional cuibărește și în zone doar temporar acoperite de apă cum sunt terenurile inundabile și cele agricole irigate. Favorizează vegetația acvatică densă, copaci sau tufe emergente din apă. Evită zonele aride dar și cele cu multe precipitații.

. În migrație dispersivă, ajungând în multe zone distante de la locurile de cuibărit și în România. Cuibărește în colonii, pe copaci (salcie, arin) sau în stuf, de multe ori asociat cu alte specii de stârci și cormoran mic. Aceste colonii de multe ori pot fi la distanțe mari de lacurile, zonele umede de hrănire.

Distribuție

Cuibărește în jumătatea sudică a Europei, populații mai mari sunt în România, Rusia, Ucraina, Turcia, Azerbaijan. În România este prezent în apropierea bălților, râurilor mai mari. Cuibărește în număr mare în Delta Dunării și localizat în câteva colonii de-a lungul Dunării și în zone umede din Muntenia.

Populație

Specie cu o distribuție globală imensă, cuibărind într-o zonă între 1-10 milioane de km2, cu o populație globală situată între 170.000-680.000 de exemplare. Populația din Europa fiind situat între 18-27.000 de perechi nu este unul important pe plan global. Populația din România este stabilă, cu cei 5,500-6,500 de perechi ai săi este cea mai importantă populație națională din Europa și este concentrat în Delta Dunării.

Ecologie și comportament

Se hrănește în principal cu insecte mari și mijlocii și larvele acestora, cu pești, amfibieni, șopârle, păianjeni, crustacee, etc.

Este activ în timpul zilei, dar uneori se hrănește și în timpul nopții. Se odihnește în apropierea cuibului, în timpul iernării se formează mari colonii pe timpul nopții, care atrag păsările de pe o rază de chiar 80 km. Este destul de agresiv, își apără cu vehemență cuibul și apropierea acestuia.

Este o specie monogamă, perechile stau împreună doar pe durata sezonului de reproducere. Masculul construiește o mică platformă unde se desfășoară dansul nupțial. Se reproduce în colonii cu alte specii de stârci, dar uneori sunt  și colonii formate numai din stârci galbeni. Mărimea coloniilor variază între câteva zeci și sute de perechi. Uneori cuibăresc singur și în afara coloniilor. Depune 4-6 (7) ouă, pe care le incubează timp de 22-24 zile. Ambii părinți au grijă de pui, care devin independenți la aproximativ două săptămâni după părăsirea cuibului (la vârsta de 45 de zile). După acesta juvenilii se adună în cete și se mișcă împreună.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Principalul factor amenințător la adresa stârcului galben este dispariția habitatelor adecvate, precum desecarea zonelor mlăștinoase. Pentru conservarea  populației stabile din România este necesară conservarea adecvată a ariilor de hrănire, care poate fi realizat cel mai eficient prin dezvoltarea și respectarea unui plan de management favorabil pentru natură și păsări de apă. Este necesară de asemenea protejarea coloniilor de cuibărit, evitarea tăierii arborilor din colonie și din apropierea acestuia, lăsând în pădure o zonă de tampon neatinsă îndeajuns de lată.

 

Stârc roșu (Ardea purpurea) (Linnaeus, 1766)

Purple Heron

Descriere și identificare

Cu lungimea de 78-90 cm (din care corpul 38-45 cm) și cu anvergura de 110-145 cm este un stârc de talie mare, un pic mai mic decât stârcul cenușiu. Capul și corpul sunt subțiri, gâtul, picioarele și degetele sunt lungi.

Pasărea adultă are gâtul și capul maro-roșcat deschis, creștetul este negru, partea anterioară a gâtului e albă cu dungi negri longitudinale. Are un moț format din pene prelungite, astfel de pene ornamentale sunt și pe piept și Pe scapulare. Spatele, partea dorsală a aripilor și cozii este gri-purpuriu. Subcodalele sunt negri, partea ventrală a aripii este gri închis. Ciocul în sezonul de împerechere este galben, picioarele și degetele sunt maro închiși. Sexele sunt asemănătoare.

Păsările imature sunt maronii cu pete mai închise nu au culori foarte închise și contrastante ca adulții, sunt mai deschise la culoare, coloritul penajului este mai uniform.

De la distanță poate fi confundat cu stârcul cenușiu, dar de multe ori își ține degetele deschise în timpul zborului respectiv curbura gâtului în zbor este mai accentuat.

Habitat

Este o pasăre destul de rară a regiunilor mlăștinoase întinse. Trăiește în zona de stepă și păduri mixte cu climat temperat-cald. Preferă zonele cu apă dulce puțin adâncă, lin curgătoare și eutrofică înconjurată de vegetație densă și înaltă (stuf, tufe (în principal Salix), etc.). Evită albiile pietroase, îi place substratul nămolos, nisipos. Preferă habitatele unde în apropiere se găsesc și copaci înalți. Îl întâlnim în stufărișuri dea-lungul râurilor, eleșteielor, sau chiar pe pajiști umede. În timpul migrației și a iernării poate fi prezent și pe litoral. Cuibărește solitar sau în colonii mici, uneori cu alți stârci, de obicei în stufărișuri, pe vegetația emergentă și deasă, care oferă un ascunziș bun.

Este intolerant la prezența și disturbanța umană, evită habitatele umede secundare create de om (canale, etc).

Distribuție

Preferă regiunile calde din sudul și centrul Europei. Nu cuibărește în Scandinavia, țările baltice, Bielorusia, insulele britanice. Populații mari și stabile sunt în Spania, Ungaria, Ucraina. În România cea mai mare populație este în Delta Dunării. Câteva perechi cuibăresc dea lungul Dunării, în restul țării este foarte rară.

Populație

Populația europeană este estimată la 29000-42000 de perechi, și în ansamblu se află în declin moderat. Unele populații din vestul și centrul Europei (Franța, Italia, Olanda, Serbia și Muntenegru) sunt în creștere, dar aceasta nu contrabalansează declinul din Cehia, Slovacia, România, Moldova, Rusia și Turcia În România cuibăresc 850-1000 de perechi, efectivul lor este în declin moderat.

Ecologie și comportament

Dieta constă în mare parte din pești și insecte (acvatice și libelule), care sunt prinse dimineața devreme și seara, din poziție staționară, cu gâtul întins într-un unghi de 60 de grade. Se hrănește singur, stând pe vegetația înotătoare sau în apă puțin adâncă printre vegetația densă. De asemenea prinde și mici mamifere și amfibieni, șerpi (Natrix), șopârle, ocazional păsări, crustacee, moluște și păianjeni.

Este o specie predominant solitară, rareori poate fi văzut în colonii cu alte specii sau pe locuri comune de odihnă. Este o pasăre predominant crepusculară, în timpul zilei și noaptea se odihnește ascuns în vegetați densă.

Când se simte amenințat, se ascunde nemișcat cu gâtul și capul ridicat vertical. În caz de pericol mai mare își îndreaptă ciocul parțial deschis către adversar și își ridică moțul. Poate declanșa un atac cu ciocul ascuțit, care poate provoca răni serioase asemănătoare unei înjunghieri.

Când perechea se întâlnește, masculul salută femela prin înclinare în fața ei, ca răspuns, femela  își apleacă capul sub pieptul masculului. Dacă cuibărește în colonii, mărimea acestora e mică (2-4 perechi), dacă se asociază cu alte specii, în marea majoritate a cazurilor acesta este stârcul cenușiu. Locul cuibului este ales de mascul, cuibul se construiește la 0,5-1 m deasupra nivelului apei pe stuf mort, uneori pe copaci până o înălțime de 25 m. Depune 4-5  (2-8), perioada de incubare durează 26 zile. Puii părăsesc cuibul după 20 de zile și devin independenți la vârsta de circa 55-65 zile.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Principalul factor amenințător pentru stârcul roșu este dispariția habitatelor adecvate, precum desecarea zonelor mlăștinoase și arderea stufărișurilor. Pentru conservarea populației stabile din România este necesară oprirea arderii stufărișurilor care poate fi realizat cel mai eficient prin campanii educaționale la adresa localnicilor, respectiv prin subvenții oferite de către stat pentru proprietarii sau administratorii habitatelor umede adecvate buhaiului de baltă, pentru dezvoltarea și respectarea unui plan de management favorabil pentru natură și păsări de apă.

Stârcul roșu fiind o specie în declin, rară și foarte sensibilă la deranj uman, este esențial diminuarea disturbanței la locurile de cuibărit a speciei. Este de asemenea foarte important protejarea mlaștinilor naturale cu stufărișuri întinse, fiindcă stârcul roșu cuibărește aproape exclusiv în astfel de habitate naturale, neatinse și extinse.

 

 

Barză albă - Ciconia ciconia (Linnaaeus, 1758) - White Stork

Descriere și identificare

Lungimea este de 100-115 cm, din care corpul aproximativ jumătate, anvergura e de 155-165 cm. Este o pasăre de apă mare, cu gâtul și picioarele lungi. Sexele sunt asemănătoare și nu există variații sezoniere.

Păsările adulte au corpul, gâtul, capul și coada albă, numai remigele și tectricele superioare sunt negri. Penele gâtului inferior și pieptului sunt alungite. Ciocul și picioarele sunt roșii.

Juvenili se aseamănă adulților, doar ciocul și picioarele nu sunt roșu intens, sunt de culoare maro, care spre maturitate treptat se va transforma în roșu.

Habitat

Trăiește în regiuni cu climat temperat sau mediteranean. Supraviețuirea pe termen lung a speciei depinde de menținerea în stare cât mai naturală a locurilor de hrănit preferate de berze – fânețe, pășune, pajiști umede, terenuri inundabile în apropierea locurilor de cuibărit. Poate fi prezent și în regiunile de stepă, sau în timpul iernării pe savană. Acceptă și habitatele umede secundare, cum sunt terenurile agricole irigate, lanuri de orez, etc. În Maroc cuibărește la altitudini de 2500 m, însă în Europa este rar peste 500 m.. La noi cuibărește aproape în exclusivitate în zone antropizate - pe șură, case, coșuri, claie, pomi, ruine sau pe stânci. În ultimele 4 decenii au început să-și construiască cuibul pe stâlpi de joasă tensiune.

Distribuție

Barza albă este larg răspândită în întreaga Europă cu excepția Insulelor Britanice și țărilor nordice. Populații mai mari sunt în centrul și estul continentului, în Polonia, Belorusia, Ucraina, Lituania și în Spania. La noi este răspândită în toată țara, dar populații mai însemnate are în partea de vest a țării (jud. Satu-mare, Timiș, etc.) respectiv în sud-estul Transilvaniei (jud. Sibiu, Brașov, Harghita).

Populație

Populația europeană este de 180 000 – 220 000 de perechi, și este în creștere moderată. Conform ultimului recensământ sunt cca. 5500 perechi în țară. În România, datorită mai ales desecării excesive a zonelor umede în multe părți ale țării populația a suferit o diminuarea accentuată.

Ecologie și comportament

Mănâncă în exclusivitate animale, pe care le prinde pa pajiști umede umblându-se prin iarbă. Prada mai mică este înghițită în întregime, animalele mai mari sunt făcute bucăți cu ciocul înainte de a fi mâncați. Este o pasăre diurnă, se hrănește singur, în perechi, în familie sau în cete mari, mai ales unde prada este concentrată.

Dieta este foarte variată, compoziția depinde de umiditatea zonei. În regiuni (sau anuri) mai aride mănâncă în principal insecte și rozători, în condiții umede animale acvatice. Mănâncă insecte și larvele acestora (mai ales gândaci și lăcuste), amfibieni (broaște adulte), șerpi, șopârle, micromamifere (chițcani, șoareci, șobolani, hamsteri), râme. Uneori mănâncă și ouăle păsărilor clocitoare pe sol, moluște și crustacee, pești și scorpioni

Este o specie gregară, mai ales în afara perioadei de cuibărit, când se adună în cete uneori alcătuite din sute de indivizi. Este monogamă, perechile de multe ori se formează doar pe durata reproducerii. Unele perechi se reproduc ani la șir la același cuib. În restul anului aceste perechi nu stau împreună, se întâlnesc în timpul pasajului de primăvară sau ajung separat la cuib în același timp. De multe ori masculul ajunge mai devreme (în aprilie), și începe singur renovarea și dezvoltarea cuibului. În general subadulții sosiți mai târziu încearcă să ocupe cuiburi deja ocupate, în asemenea cazuri perechea își apără agresiv teritoriul, de multe ori rezultând răniri grave.

Au un ritual caracteristic de întâmpinare, își ridică și își „aruncă” capul în spate, apoi o readuc în poziție normală, și o mișcă sus-jos. Aceste mișcări sunt repetate de mai multe ori și sunt acompaniate de sunetul caracteristic berzelor făcut cu ciocul, „tocitul”. Depun 3-5 ouă, incubarea durează 33-34 de zile. Ambele părinți au grijă de pui până părăsirea cuibului (în a doua jumătate a lunii iunie), după acesta juvenilii formează cete mai mari și se mișcă, se hrănesc în cadrul acestor grupuri. Prima împerechere de obicei este la vârsta de 4 ani, majoritatea păsărilor înaintea maturității nici nu se întorc din Africa.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Este necesară conservarea pajiștilor, pășunilor umede, care se poate realiza prin conservarea practicilor agriculturale tradiționale, durabile. În România specia cuibărește în principal pe stâlpi de electricitate sau telefonice, adeseori cauzând scurtcircuite, lăsând fără electricitate mai multe gospodării. În alte cazuri din cauza instabilității cuibul cade de pe stâlp. Pentru prevenirea acestor evenimente aproape în toate județele din țară s-au montat pe stâlpi suporturi pentru cuib, astfel cuibul se poate construi mult mai stabil, și nu ating firele de păr.

O altă problemă, încă netratată este electrocutarea prin atingerea firelor de electricitate. Mortalitatea cauzată de electricitate în cadrul berzelor este foarte ridicat. Această problemă s-ar putea rezolva prin izolarea cablurilor electrice în apropierea stâlpilor și scoaterea din funcțiune a modelelor „ucigașe” de stâlpi de medie tensiune. Din păcate implementarea acestor metode întârzie din cauza costurilor ridicate.

 

 

 

Erete de stuf - Circus aeruginosus (Linnaeus 1758) - Marsh Harrier

Descriere și identificare

Este cea mai mare specie de erete din Europa. Dimorfismul sexual în ceea ce privește coloritul penajului este caracteristic și la această specie ca și la toate celelalte specii de ereți.

Masculul adult are un colorit general maro cu gri și cremă. Capul este de gri-albăstrui cu striații longitudinale de culoare mai închisă, spatele este maro culoarea continuând și pe partea proximală a părții dorsale a aripii. De sus majoritatea remigelor sunt de o culoare gri deschis, făcând excepție doar primele 5-6 remige primare care sunt negre. În zbor, pe partea ventrală pasărea este mai mult sau mai puțin de o culoare cremă uniformă, cu burta și flancurile cu un ton maroniu roșcat. Coada este gri. Femela este de o culoare generală de maro foarte închis cu pete de culoare cremă deschisă pe cap și pe umeri, aceste pete ocazional au o culoare aproape albă.

Anvergura aripii: 110 – 130 cm; Lungimea corpului: 48 - 56 cm

Habitat

Specie specializată pe zone umede, mlăștinoase întinse, cu vegetație bine dezvoltată. Cuibul este construit în cazurile tipice în stufăriș aproape de suprafața apei. Ocazional se stabilește și în habitate atipice cuibărind în zone agricole sau pajiști cu vegetație înaltă, și în aceste cazuri preferă însă apropierea unor zone umede.

Distribuție

Specia este răspândită în principal în zona cu climă temperată, dea lungul latitudinii medii al Eurasiei. Pe lângă acesta, mai întâlnim unele populații și în regiunea mediterană și boreală. Este o pasăre caracteristică Palearcticului de Vest. Cea mai vestică populație se găsește în Portugalia, spre est arealul se extinde mult peste Munții Urali până la partea estică a Kazahstanului. Populații izolate re regăsesc și în nordul Africii, cu precădere în Maroc, Algeria și Tunisia.

Populație

Populație mondială: 500.000 – 2.000.000 perechi

Populația Europeană: 93.000 – 140.000 perechi

Populația din România: 1.700 – 2.500 perechi

Trendul populației globale este una pozitivă cu o ușoară creștere permanentă, nu dispunem date pe baza cărora ar fii posibil determinarea trendului momentan al speciei în România.

Ecologie și comportament

Este o pasăre care trăiește în perechi izolate, dar care în locuri favorabile cu loc de cuibărit și hrană suficientă (de exemplu Delta Dunării), poate cuibării în densități destul de ridicate sau în cazuri rare în mici semi-colonii răzlețe.

Clocitul începe în luna aprilie sau mai, fiind anticipată de zborul nupțial sincronizat și spectaculos al cuplului. Depunerea pontei se face în cuibul construit în principal de femelă - de obicei din stuf și crengi subțiri – în stufăriș sau alte plante înalte care oferă un camuflaj bun cuibului, fiind folosit doar pentru un singur sezon. Ponta constă de regulă din 3-6 ouă, a căror incubație este de 31-38 zile. Puii părăsesc cuibul în aproximativ 35-40 zile și devin independenți după două-trei săptămâni. Masculii pot fi și poligami, caz în care, pe perioada incubației hrănesc două femele mai apoi puii din cele două cuiburi.

Este o specie parțial-migratoare. Păsările din sudul Europei petrecând iarna în Europa în zona Mării Mediteraniene, populațiile din nord migrează pentru iernat pe continentul african, la sud de Sahara, iar cele din Asia iernează pe subcontinentul Indian. Migrează în exemplare solitare sau grupuri răzlețe de câteva indivizi, folosind trecătorile de la Gibraltar, Bosfor dar și traseul Italia-Malta.

Din punct de vedere a hranei, eretele de stuf este un oportunist de succes, compoziția hranei depinzând în mare parte de sursele trofice existente, în cazuri ideale preferă ca pradă specii de păsări de mărime mică-mijlocie.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Este o specie cu o distribuție largă, cu un trend global pozitiv și cu o populație stabilă (sau în ușoară creștere) pe plan național. Nu necesită măsuri de conservare specifice, din cauza ecologiei speciei este sensibil la pierderea habitatelor umede din cauza desecării sau drenării zonelor umede.

 

 

Cufundar polar (Gavia arctica) (Linnaeus, 1758)

Black-throated Diver

Descriere și identificare

Are lungimea de 58-73 cm (din care corpul 36-64 cm),  și anvergura între 110-130 cm. Este un pic mai mare și are ciocul vizibil mai gros, decât cufundarul mic. În plumajul de vară capul și partea posterioară a gâtului este gri, restul corpului este negru cu dungi și pete albe. Caracteristic speciei, are o pată mare neagră pe gâtul anterior și bărbie. În plumaj de iarnă partea superioară a corpului, gâtului și capului este uniform maro, burta, gâtul anterior și părțile laterale sunt albe. Sexele sunt asemănătoare, juvenilii se diferă un pic de adulți, vârstele pot fi separate pe teren doar în condiții bune de vizibilitate.

Habitat

Trăiește în habitate boreale și de tundră arctică. Preferă lacurile mari și adânci cu producție mare de pește, îi plac suprafețele mari deschise de apă. Poate fi întâlnit însă și în bălți mici și puțin adânci, sau spre deosebire de cufundarul mic, pe lacuri din păduri conifere, sa pe râuri lin curgătoare. Tolerează vegetația emergentă.  Evită apropierea altor cufundari, mărimea teritoriului variază între 50-150 ha. Este foarte sensibil la disturbanța umană, mai ales la bărci zgomotoase. În timpul iernării poate fi întâlnit pe mare, lacuri naturale, lacuri de acumulare, pe lagune sau râuri mari.

Distribuție

Cuibărește în țările nordice, precum Norvegia, Suedia, Finlanda, Rusia, Belorusia, Lituania, Letonia și partea nordică a insulelor Britanice. În timpul iernii este prezent în aproape orice țară europeană, cu excepția celor sudice. În numere mai mari se concentrează pe țârmul mărilor și a Oceanului Atlantic.

Populație

Efectivul european este estimat între 51 000 și 92 000 de perechi cuibăritoare. Populația din Norvegia, Letonia și Rusia este în declin puternic, numărul lor crește în Finlanda. În celelalte țări populația este stabilă. Din nefericire creșterea din Finlanda nu  echivalează declinul den celelalte țări, în ansamblu specia este în declin puternic. Populația care iernează în România este estimată între 50-500 de exemplari.

Ecologie și comportament

Hrana constă în mare parte din pește, care este procurată prin cufundare de la o adâncime între 3-6 m. Sub apă pasărea se propulsează in general doar cu ajutorul picioarelor, dar ocazional înoată sub apă și cu ajutorul aripilor. În afară de pește dieta constă în moluști, crustacee, insecte acvatice, larve de libelule, etc.

Specie monogamă, își aleg perechea pe viață. Teritoriul este păzit de ambele sexe. Înaintea copulației cufundarii polari au un dans nupțial caracteristic, care constă în atingerea ciocurilor și în scufundări și urmăriri subacvatice. Cuibul de obicei este construit pe sol, dar uneori întâlnim și cuiburi înotătoare. Femela depune 1-3 ouă, perioada de clocire este de 28-30 de zile, masculul de asemenea participă în clocire. Ambele părinți au grijă de pui, care sunt foarte agresivi, luptele dintre ei de multe ori duc la moartea celui slab. Familia stă împreună până la începutul pasajului de toamnă. Relația dintre părinți și pui nu este puternică, micuții de multe ori sunt lăsați singuri pentru perioade îndelungate.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

În țara noastră principalele factori care amenință cufundarii mici în timpul iernării sunt braconajul, vânătoarea de rațe și gâște. Cufundarii de multe ori sunt confundați cu aceste păsări de apă și uciși accidental. De asemenea prezintă un pericol la adresa speciei poluarea râurilor prin acumularea substanțelor chimice nocive dea lungul lanțului trofic. În ecosistemele acvatice cufundarii se află în vârful piramidei trofice, astfel sunt printre cele mai amenințate specii de către poluarea apelor. Poluanții chimici pot avea o gamă largă de efecte negative, de exemplu: ineficiență respiratorie și digestivă, sterilitate, chiar  moarte.

 

 

Corcodel de iarnă- Podiceps auritus

Habitat: Cuibărește în nordul Europei în regiuni lacustre cu stufăriș. Preferă bălțile cu nivelul apei scăzută și cu multă vegetație plutitoare (pe care își construiește cuibul) și stufărișuri. În migrație și iarna în regiuni de coastă, estuare, râuri mai mari și ape stătătoare interioare.

Distribuție: Specie de pasaj și rareori de iernat în România. Este considerată rară pe teritoriul țării noastre. Apare mai frecvent în regiunile maritime, pe Dunăre și pe Olt.

Populația din România: Specia nu cuibărește în România.

 

 

 

Lebădă de iarnă (Cygnus cygnus) (Linnaeus, 1758)

Whooper Swan

Descriere și identificare

Este o pasăre de talie mare, cu lungimea de 145-160 cm, din care corpul numai jumătate, anvergura este de 218-243 cm. Este o pasăre uniform albă, cu cioc galben și negru la vârf și la partea inferioară. Picioarele sunt negre. Sexele sunt asemănătoare.

Păsările juvenile sunt gri-maro, cel mai închis la cap. Partea anterioară a gâtului și, burta este alb murdar cu pete gri maroniu. Ciocul este închis cu excepția părții bazale, care este roz murdar.

Habitat

Cuibărește în extremitatea nordică a Europei, preferă zonele aflate la sud de tundră, cu excepția Islandei și unele regiuni arctice. Cel mai des întâlnit pe lacuri cu vegetație acvatică densă și mlaștini. Preferă lacurile înconjurate cu stuf sau pădure, dar poate cuibări și pe râuri, lagune, estuare, în golfuri mici, lacuri din stepă. Necesită ape cu o adâncime maximă de 1 m, cu vegetație densă și bogată la fund. În lipsa acestuia de multe ori pășunează și pe uscat. Evită zonele deranjate.

În timpul migrației urmărește coastele maritime, rețele fluviale, sau rețele de lacuri. Pentru iernat preferă habitatele umede, deseori se hrănește pe terenuri arabile, inundabile.

Distribuție

Cuibărește în țările nordice, Scandinavia și Rusia. În timpul migrației și a iernării poate fi văzut aproape oriunde în habitate umede întinse nederanjate. Cele mai multe păsări iernează în Germania, Olanda și Insulele Britanice. În România este oaspete destul de rară în timpul iernii, poate fi întâlnită pe lacuri naturale sau artificiale puțin deranjate aflate în stare semi-naturală, în număr mai mare în Delta Dunării.

Populație

Populația cuibăritoare europeană este estimată la 16 000 – 21 000 de perechi, și este în creștere puternică. În timpul iernii lângă păsările cuibăritoare sosesc și păsări din Asia, astfel aproximativ 65 000 de exemplare iernează pe teritoriul Europei, și acest număr este în creștere. Efectivul populației care iernează la noi este apreciată între 2000 – 4500 de individuali. Populația care iernează în Europa este în creștere, însă în țara noastră este în declin.

Ecologie și comportament

Hrana constă aproape în exclusivitate în vegetație acvatică (frunze, tije și rădăcini) din ape dulci sau sărate, pe care le pășunează sub apă, sau uneori pe uscat, pe terenuri agricole, pășuni etc.

În afara cuibăritului este gregară. După sezonul de reproducere și înaintea năpârlitului, perechile se alătură celorlalți păsări neclocitori, de multe ori pe locuri tradiționale, costale. Familiile migrează împreună spre locurile de iernare. Lebăda de iarnă este o specie monogamă, foarte probabil perechile stau împreună până la capătul zilelor. Perechile se formează în timpul iernării, sau mai târziu în cetele alcătuite din exemplarele neclocitoare. Este o pasăre teritorială în timpul cuibăritului, apără un teritoriu mare, de aproximativ 100 ha. Comportarea agresivă este foarte asemănătoare gâștelor de casă. Perechea se salută prin mișcarea în sus-jos a capului.

Cele 3-5 (4-7) ouă sunt depuse în mai și sunt incubate numai de femelă timp de 35 de zile. Ambele sexe au grijă de pui, dezvoltarea acestora durează până trei luni. Nu le aduc hrană, ci îi ajută în găsirea hranei. Agresiunea nu este prezentă în familie, membrii acestuia se apără reciproc, acționează împreună în caz de conflict în cetele mai mari. Familia iernează și începe pasajul de primăvară împreună, dar de multe ori numai părinții ajung în regiunea de cuibărit.

Măsuri de conservare necesare și aplicate

Lebăda de iarnă este foarte sensibilă la deranjul uman, de acea pentru stabilirea populației care iernează în România, în afara conservării habitatelor adecvate este necesară excluderea oricărui surse de disturbanță în locurile de iernat, pe durata sezonului de iarnă. Principalul factor de deranj constituie vânătoarea, de multe ori ilegală.

 

 

Pescăruș mic - Larus minutus

Habitat: Preferă mlaștinile, lacurile cu stufăriș din zona de stepă și de păduri temperate până la tufărișurile boreale și subarctice. Cuibărește atât în interiorul continentului cât și pe insule. Își construiește cuibul pe vegetația emergentă din apa puțin adâncă sau pe insule plutitoare.

Distribuție: Cuibărește mai ales în nord-estul Europei, populațiile cele mai însemnate sunt în Rusia, Belorusia, Finlanda. În Europa cuibăresc 24000-58000 de perechi, numărul lor este în creștere moderată.

Populația din România: În România nu cuibărește această specie, însă în timpul migrației poate fi întâlnit în orice zonă umedă împreună cu alți pescăruși.

 

 
 
 
Despre proiect  |   Descriere  |   Hartă  |   Valori naturale  |   Specii protejate  |   Evenimente  |   Contact

Copyright © ASOCIATIA OTUS. Creat de REKLAMPARK in 2012.